Trebuie să recunosc, n-am fost niciodată fanul dnei Anghel. Îmi place vocea dumneaei, apreciez că este una dintre, de fapt, puţinele voci din muzica uşoară românească, dar, dacă m-ai fi pus azi dimineaţă să-ţi citez titlul unei melodii interpretate de Monica Anghel, n-aş fi ştiut să-ţi răspund. În schimb, am auzit-o, în mai multe rânduri, vorbind şi mi-au plăcut de fiecare dată umorul ei tonic, autoironia şi felul în care punea problema. Mi s-a părut un om de mare bun simţ.

Dna Anghel ne-a primit în studioul de la Europa FM. De cum a intrat în încăpere, a instituit acelaşi firesc pe care i-l apreciasem în apariţiile televizate sau de la radio. N-avea nimic din aerul unei vedete invitate să dea un interviu: părea că venise, ca şi noi, la muncă. Pentru probele de sunet, am întrebat-o de cât timp face radio şi dacă e adevărat ce se spune, că e mai dificil decât televiziunea. “Pentru mine e mai uşor, mi-a răspuns fără să clipească, că nu mai trebuie să mă machiez şi, oricum, la radio nu contează cum arăţi.”

N-a avut nici cea mai mică reacţie de iritare (sau, dacă a avut-o, a mascat-o complet) atunci când a trebuit să reluăm începutul interviului din cauza unei mici defecţiuni sau atunci când, dintr-o documentare pripită, am omis să menţionez ultimul proiect în care este implicată ca actriţă de comedie ori când i-am atribuit nişte studii pe care, de fapt, nu intenţionează să le urmeze. A intervenit de fiecare dată şi a corectat informaţiile, dar şi-a reluat apoi ideea fără să clipească.

Pe tot parcursul interviului, am avut senzaţia că discut cu un om obişnuit, care se împarte între mai multe slujbe şi care încearcă să-şi facă timp şi pentru o pasiune mai puţin obişnuită: aikido. Foarte terre à terre mi s-a părut precizarea că este o pasiune ieftină, pe care oricine şi-o poate permite (abonamentul lunar este 80 RON, iar asta include trei şedinţe pe săptămână). Mi-a plăcut şi grija cu care şi-a numit toţi antrenorii, cu acel respect pe care oamenii simpli îl au faţă de performanţa muncită a cuiva într-un alt domeniu decât al lor.

Am mai cunoscut vedete care fac efortul lăudabil de a păstra contacul cu lumea în care trăieşte publicul lor. Dar ceea ce m-a impresionat la Monica Anghel a fost tocmai absenţa acestui efort: faptul că trăieşte cu adevărat în lumea despre care vorbeşte.

La final ne-a aşteptat să strângem toate echipamentele şi a coborât împreună cu noi. În ciuda protestelor lor, le-a ţinut uşa operatorilor, care duceau genţi voluminoase. Şi-a luat la revedere de la fiecare în parte şi ne-a întrebat dacă suntem cu maşina. Sunt convins că, dacă i-am fi spus că nu, s-ar fi oferit să ne lase undeva. S-a urcat într-un Renault Clio hatchback şi a pornit spre următoarea slujbă.

Am avut sentimentul plăcut că am câştigat o dimineaţă în compania unui om de calitate. Iar seara, povestindu-i unui prieten despre această întâlnire, mi-am dat seama că, de fapt, ştiu şi titlul unei melodii interpretate de Monica Anghel, doar că, până acum, nu-mi venise în minte: