Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.

Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. România, ca toate țările de pe lumea asta, are destule scăderi, pe care nici cei mai patrioți dintre noi nu i le putem trece cu vederea. Dețin și eu o listă cu sâcâieli, nemulțumiri, enervări, exasperări pe care n-am să le regret și de care am să mă bucur o vreme că voi fi scăpat, dar prefer să păstrez acest pomelnic pentru urechile prietenilor apropiați, cei obișnuiți să ne asculte văicărelile cu mai multă indulgență decât reclamă îndeobște subiectul.

Vreau, în schimb, să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz. Din decembrie anul trecut, de când planurile mele de studiu în America au devenit o certitudine, am bricolat această listă de amintiri care vor face parte întotdeauna din bagajul meu afectiv, indiferent pe ce meridian mă vor duce căutările mele:

Mirosul de fân proaspăt cosit pe dealurile din jurul Lereștiului, satul bunicului meu din partea mamei, care m-a învățat să iubesc drumețiile, trezitul de dimineață și ceaiul de plante. Vaierul bine temperat al clopotelor și fuga ciocanelor pe toaca de lemn într-o dimineață de duminică într-un sat de munte. Parada porților de lemn și a caselor monument pe portativul drumului principal din Viscri, Saschiz, Biertan. Liniștea tămăduitoare cu care te înconjoară mozaicul de cruci albe dintr-un cimitir de țară.

Plapuma de ceață care plutește la firul ierbii pe o fâneață din Apuseni și aburii cafelei făcute la primus în fața cortului în acest decor de început de lume. Adrenalina unei traseu care-ți taie respirația pe cheile Râmețului, zâmbetul cu dinții înnegriți după un popas în afinișul din Retezat, perspectivele amețitoare de pe șoseaua Transalpină, durerea plăcută care te furnică la fiecare mișcare după o coborâre cu bicicleta de pe vârful Iezer din masivul Păpușa, beția de aer care te cuprinde pe vârful unei escalade și sfârșeala triumfătoare cu care ajungi în lumina apusului la poale.

Primele raze ale soarelui deasupra unei mări de topaz după o noapte nedormită la Vama Veche. Bufnițele, iepurii, popândăii și vulpile care trec razant în bătaia farurilor când mergi noaptea pe drumul vechi spre mare, prin sudul Dobrogei, sau când te întorci de la Tulcea, prin Capidava și Cernavodă. Priveliștea mântuitoare ca o rugăciune a pelicanilor, lebedelor, stârcilor și cormoranilor care se trezesc alene la cinci dimineața pe meleaua Sahalinului. Lenea crepusculară care te face să adormi cu o carte pe față pe o bucată pustie de plajă la Sfântu Gheorghe sau la Vadu. Mângâierile calde ale soarelui care-ți lichefiază pielea, mușchii și oasele după o baie în apa limpede și verzuie a lacului Erenciuc.

Emoția melodioasă a Oanei Pellea într-un spectacol de teatru pe care-l urmărești cu lacrimi în ochi, baletul lui Alexandru Tomescu pe vioara Stradivarius, desenul grațios al poantelor Monicăi Petrică pe scândura scenei, dramatismul cinematografic al vocii Mariei Răducanu la microfon. Vibrația cathartică a unei săli aplaudând în picioare la TIFF după un film de Mungiu, Muntean, Caranfil sau la Festivalul Enescu la sfârșitul unui concert susținut de Radu Lupu sau de cvartetul Voces. Ateneul Român, Palatul Fundațiilor Regale, Muzeul Țăranului, clădirile lui Marcel Iancu, Palatul Telefoanelor, Kiseleff-ul noaptea.

Generozitatea inepuizabilă a medicilor SMURD, entuziasmul contagios al voluntarilor Asociației MaiMultVerde și ai celorlalte mii de organizații neguvernamentale, încăpățânarea salvatoare și incredibila putere de muncă a oamenilor care, prin activitățile lor sociale și caritabile, fac România mai bună. Articolele lui Radu Cosașu, cărțile și conferințele lui Neagu Djuvara, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, blogul lui Cătălin Tolontan.

Nu în ultimul rând, dați-mi voie să fiu frivol și să închei această listă fatalmente incompletă cu defilarea de femei frumoase și elegante care te fac să întorci capul pe stradă ca ultimul misogin, incapabil să se desprindă de aceste atât de aiuritoare și fantasmatice aparențe în mijlocul cărora a avut norocul de a se fi născut.

:: The One, septembrie 2011

Neagu Djuvara: Nu, vreau să spun altceva. Şi aici sunt neconsecvent cu mine însumi, pentru că am făcut şi eu războiul în Răsărit, iar mintea mea era lucrată de propagandă. Credeam şi eu că facem o cruciadă împotriva bolşevismului şi nu am avut conştiinţa că, trecând Nistrul, comitem o greşeală politică. Ar fi trebuit să facem ce-au făcut finlandezii, care nu şi-au depăşit graniţele. Au refuzat, “sunt vecin cu rusul de 1000 de ani şi voi mai rămâne 1000 de ani vecin cu el”. Românul a făcut însă o prostie. Antonescu a greşit din punct de vedere militar, iar din punct de vedere al simţului politic a fost lamentabil. Penultima lui întâlnire cu Hitler s-a petrecut în februarie 1944, iar l-a întoarcere i-a spus Victoriei Goga, prietena soţiei sale, “poţi să-mi pupi mâna, Hitler ne-a promis restituirea Transilvaniei”. Cum îşi putea închipui acest om, de care depindea soarta a milioane de români, că în martie 1944 Hitler mai avea vreun cuvânt de spus la masa verde? O orbire politică criminală, aş spune. Antonescu credea că el e trimis de Dumnezeu să guverneze România. A fost însă o calamitate.

Dacă tot am atins acest subiect, permiteţi-mi o întrebare sensibilă. Credeţi că armata română a comis crime de război în teritoriile ocupate după trecerea Nistrului?

Bineînţeles. Sunt fapte consemnate. Au fost într-adevăr câţiva evrei care au tratat prost armata română în momentul în care s-a retras din Basarabia. Un an mai târziu însă, la ofensiva din 1941, Antonescu decide că în 48 de ore trebuie expulzaţi 175.000 de oameni. Bătrâni, femei, copii au fost trimişi peste Nistru fără nicio pregătire. Neamţul, cât a fost de crud, îi caza în barăci şi le servea supă seara. Noi i-am trimis în deşert.

Pentru a-i salva, consideră foarte mulţi astăzi.

Lasă-mă-n pace. E ceva absolut impardonabil. În cele cinci luni în care am luptat pentru cucerirea Odessei, regimentul meu a beneficiat de serviciile a 3000 de oameni. Ştiţi câţi oameni valizi mai erau la final? 92. Dacă ai dezvălui asta unui american, ar spune că nu se poate. Uite că în armata română s-a putut! Se pare ca nemţii au vrut doar încercuirea oraşului, dar ambiţia lui Antonescu a impus cucerirea. Noi de fapt nici n-am ocupat oraşul decât în momentul în care ruşii s-au decis să-l părăsească. Şi după ce am pierdut 17.000 de soldaţi, doar pentru a intra în momentul în care sovieticii au plecat, ce face Statul Major român? Se instalează în clădirea în care fusese Statul Major sovietic, fără să cerceteze dacă nu cumva e minată. După câteva zile, a explodat clădirea. Atunci, Antonescu, într-un acces de furie, a decretat ca pentru fiecare ofiţer superior să se împuşte un anumit număr de evrei. Aşa ceva nu se poate înscrie decât în categoria crimelor împotriva umanităţii. Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. (subl. mea)

:: citiţi interviul integral