Pretențios și fragil ca o dantelă, așa vreau să mi-l aduc aminte. Leo și-a decupat viața din locuri, stări, secvențe, parfumuri, filme, cărți, muzică și prieteni. A avut curajul să aleagă mereu așa cum i-a dictat propriul gust, iar din asta i-a ieșit un colaj spectaculos: o viață ca un film de artă, în care frumosul și imperfectul au jucat împreună într-o peliculă memorabilă.

A avut umori, țâfne, încăpățânări ca toți oamenii, dar și le-a consumat cu un verb mereu deștept și cu o ironie șfichiuitoare (într-un ceas polemic, m-a comparat cu salata rucola – nu știu să fi citit vreodată o invectivă mai simpatică).

A trăit fără rezervă și fără plasă de siguranță și mai mereu cu câțiva ani înaintea timpului său. Jurnalismul personal pe care-l practica prin anii ’90 la Dilema poate să pară astăzi la ordinea zilei, dar în anii aceia era o avangardă temerară. Puțină lume l-a crezut când și-a luat adio de la profesia de critic de film și de la România, dar a ținut să ne arate, cu zâmbetul pe buze, că știa și de această dată ce face. A spus “nu” convenționalului chiar și la vârsta la care mulți s-ar fi bucurat să culeagă roadele anilor nonconformiști trăiți până atunci.

Era o apariție iconică în scris ca și în realitate. Avea un stil inconfundabil fără să pară niciodată strident, “căutat” sau “trendy”. Prima apariție în dicționarul românesc de neologisme a adjectivului “cool” ar fi trebuit însoțită de fotografia pe care i-a făcut-o editorul de street fashion al Time Out-ului newyorkez.

Mulțimea de prieteni și de admiratori care l-au îndrăgit spune totul despre cine a fost Leo. Avea o personalitate caleidoscopică și o cultură răvășitoare. Mă simt privilegiat pentru că l-am cunoscut și pentru felul în care mi-a colorat viața.

«Am rămas un agnostic, mi se pare poziția cea mai rezonabilă și de bun-simț, cred că ateii – “convinși” că “nu există Dumnezeu” – dau dovadă de aceeași aroganță, auto-amăgire și naivitate ca și cei care cred că există.»

Alex. Leo Șerban

Cei care vor să-și ia rămas bun de la Alex. Leo Șerban o pot face luni, între 16 și 22, la Uniunea Scriitorilor – Casa Monteoru (Calea Victoriei cu B-dul Dacia) sau marți, între 14.00 și 14.30, la Crematoriul Vitan-Bârzești, unde va fi incinerat.

Unul dintre motivele pentru care lucrurile arată urât în ţara asta, chiar şi în domenii arondate, prin tradiţie, frumosului, este inapetenţa creatorilor români pentru reguli. Ştiu că poate părea barbar să aduci vorba de reguli în lumea libertăţii artistice, aşa că daţi-mi voie să mă explic.

În toate domeniile creativităţii, fie că vorbim de designul unei expoziţii sau al unei colecţii de haine, de punerea în pagină a unui text sau de organizarea unui eveniment, de alegerea unei ţinute vestimentare sau a unei mape de conferinţă, tendinţa generală a creativului este să iasă din normă, să ţintească pieziş, să abordeze problema “lateral”. Aşa e peste tot în lume şi tocmai din această frondă, se naşte frumosul – noul frumos – iar lucrurile merg înainte. Dar pentru a avea faţă de ce să îndrăzneşti, pentru ca fronda să-şi poată împlini menirea şi să te scoată în evidenţă, e necesar să existe o majoritate conservatoare şi, la limită, conformistă, faţă de care să te poţi diferenţia.

E adevărat că regulile există pentru a fi încălcate, dar nu e mai puţin adevărat că, pentru a avea ce să încalci, trebuie să existe nişte reguli. Inovaţiile, ireverenţele, trăznăile au, toate, nevoie să se raporteze la ceea ce regulile stabilesc că este convenţionalul, norma, firescul.

La noi, însă, pentru că puţină lume se oboseşte să se familiarizeze cu regulile care guvernează un domeniu sau altul, norma este, de fapt, formată din suma aberaţiilor. Nonconformismul este regula, iar conformismul excepţia. Ţicneala, chiar şi genială, se pierde în nevroza generalizată şi devine mediocră, iar convenţionalul sare în ochi şi devine excepţional.

Mi-aduc aminte o fotografie de la prima ediţie a Premiilor Gopo, care se doreau un fel de Oscaruri româneşti: toată lumea era îmbrăcată ca de la ajutoarele pentru sinistraţi, unul mai pestriţ şi mai nonconformist ca altul. Cele câteva doamne în rochie lungă de seară şi cei câţiva domni care respectaseră ţinuta black-tie păreau de pe altă planetă. Efectul vizual era deconcertant: toată adunătura avea un aer de igrasie şi de Balul Bobocilor.

Dar o astfel de imagine nu iese nici ea în evidenţă, pentru că face parte din cacofonia generalizată pe care o întâlnesc peste tot unde creativitatea este lăsată să zburde liberă şi nestingherită, ca o oaie debilă, vopsită în roz.

Creativul român calificat la locul de muncă uită sau nu ştie că, înainte de a picta Persistenţa memoriei şi Ispita Sf. Anton, Dalí a învăţat să deseneze ca Leonardo. Că, înainte de a desena taiorul, fusta scurtă şi neagră şi pantalonii de damă, Coco Chanel stăpânea croitoria la fel de bine ca oricare dintre meseriaşele care au lucrat de-a lungul vremii pe tiparele ei. Că Hemingway a scris mai întâi reportaje de război şi abia apoi ficţiune pe aceeaşi temă.

În orice domeniu de creaţie există un set de reguli şi de convenţii în cadrul cărora variaţiile posibile sunt infinite. Jocul pe graniţă şi depăşirea ei sunt posibile şi încurajate tocmai pentru a sublinia că acolo există o graniţă, pe care toţi o cunosc, chiar dacă unii o contestă. Cu timpul, jocul acesta mută graniţa însăşi, dar nu o face să dispară.

Nu şi la noi, unde graniţa s-a făcut de mult nevăzută în bălăceala generală. Câteva exemple. Un stilist care n-a învăţat încă reguli elementare despre lungimea cravatei, dimensiunea nodului şi asortarea lui la ţinută, sare, în schimb, să-ţi suflece mânecile de la sacou, ori să-ţi pună un maiou cu plasă în loc de cămaşă, “aşa, de fiţă”. Un DTP-ist alege poze în care ai ochii închişi pentru că “a vrut ceva mai viu, nu ceva convenţional”. Un copy-writer, încă nesigur când i se cere să folosească articolul posesiv genitival, face glumiţe auto-ironice despre produs în pliantul de promovare pentru că “nu vrea ceva banal”. Un organizator de evenimente nu foloseşte sistem de amplificare pentru că microfonul i se pare “prea scorţos”. Un PR-ist scrie comunicate de presă fără diacritice pentru că aşa e “modern”. Un MC nu foloseşte note de prezentare şi nu respectă timpul alocat evenimentului “pentru că-i place să fie spontan”.

Toată lumea vrea să fie altfel. Regulile sunt pentru fraieri. Convenţiile pentru proşti. În degringolada generală, îmi vine tot mai des să-mi iau catrafusele şi să mă car într-o ţară plicticoasă ca Germania. M-am săturat de lejeritatea cu care ne băgăm picioarele în nişte standarde pe care nu ne duce mintea măcar să le cunoaştem mai înainte de a le epata.

Pentru cei care nu ştiu, plaja din Vama Veche a fost decenii întregi cunoscută şi recunoscută ca plajă de nudişti. După Revoluţie, minoritatea textiliştilor a început să crească, iar pe la sfârşitul anilor ‘90, când am cunoscut-o eu, cele două comunităţi erau egal reprezentate. Nudiştii prevalau încă, în sensul că era permis să te afişezi în costumul Evei sau al lui Adam oriunde aveai chef, inclusiv la masă, fără că cineva să protesteze. Nudismul contribuia la insolitul locului şi făcea parte din brandul Vama Veche.

Dar acest brand a fost sortit să se auto-devoreze. Turiştii atraşi mai mult de magia petrecerilor pe plajă decât de plăcerea dormitului la cort au invadat încet, încet plaja, apoi satul, iar în timp ce scriu rândurile astea, invadează cu siguranţă şi lanurile de păpuşoi. Noii veniţi au tratat Vama ca pe un hamburger: au înghiţit-o repede, au dat pe gât ceva, au râgâit şi au mai cerut una.

În dispreţul şi uitarea Vămii Vechi s-a ridicat ţanţoşă, hâdă şi slinoasă Vama Nouă: gata să-i servească pe toţi, oricât de mulţi, cu aceeaşi muzică, aceiaşi papanaşi, aceleaşi hamsii, aceeaşi băutură.

Noua staţiune de distracţie îmbuteliază şi vinde la bax un produs modificat genetic: non-conformismul standard. Acum mulţi ani, Vama era tot ce putea fi mai opus staţiunilor sindicaliste, în frunte cu Mamaia. Acum e un fel de Mamaia mai ieftină, mai murdară şi mai aglomerată.

Mişcarea “Salvaţi Vama Veche” a încercat să răspundă acestei invazii a prostului gust, provocând o invazie a “vamaioţilor” tradiţionali. Mă număr printre cei care cred că a eşuat în misiunea pe care şi-a propus-o. Invadată şi de unii, şi de ceilalţi, Vama Veche şi-a dat obştescul sfârşit mai înainte ca tratamentul să poată reuşi. Dar nici nu cred că altcineva, în afara unui ministru al turismului providenţial pe care nu l-am avut la sfârşitul anilor ’90, ar fi putut face cu adevărat ceva. Şi am apreciat mereu idealismul celor care, în ceasul al doisprezecelea, au încercat, totuşi, să salveze această victimă colaterală a capitalismului românesc post-revoluţionar.

Din nostalgie, din obişnuinţă sau din lipsă de opţiuni, destui “vamaioţi” cu ştate vechi mai merg şi astăzi în Vamă. Unii s-au adaptat şi nu mai văd urâtul care-i înconjoară, alţii nu s-au adaptat, dar se fac că nu văd dincolo de peticul lor de nisip.

Unul dintre lucrurile care s-a pierdut încetul cu încetul este şi nudismul. Acum mulţi ani, când i-am propus lui Mircea Toma să facem ceva în legătură cu asta, răspunsul lui a venit simplu:

“Nu e nevoie de nimic special, trebuie doar să facem nudism militant.”

“Nudism militant? Cum vine asta?”

“Te duci şi faci nudism în centrul plajei, în bastionul textiliştilor. Dacă au o problemă cu asta, e problema lor. Tu n-ai o problemă cu ei”.

Nu l-am ascultat pe Mircea Toma. Nu-mi place să mă bronzez cu textila pe mine, dar n-am nici stomacul să le impun altora preferinţele mele non-vestimentare. Aşa că i-am lăsat pe textilişti să ocupe centrul plajei şi ne-am retras, cei mai mulţi dintre nudişti, spre periferie.

Ca nudist, ăsta e un stigmat cu care m-am obişnuit de mult: peste tot pe unde merg, trebuie să mă mulţumesc cu plajele mai mici şi mai proaste, ţărmul mai pietros şi apa mai tulbure. Aşa că nu mi-am făcut sânge rău, deşi ştiam că e doar o chestiune de timp până când nudiştii vor fi evacuaţi cu totul.

De altfel, în anii din urmă am mers tot mai puţin şi mai rar în Vamă. Mă număr printre nostalgicii neadaptaţi şi înţeleg să las Vama în seama cuceritorilor ei. Noii “vamaioţi”, adepţii distracţiei standard şi ai non-conformismului la PET, nu s-au mulţumit doar cu centrul plajei, ci au luat-o cu totul în stăpânire, aşa că privirile urâte şi comentariile maliţioase adresate nudiştilor au devenit ceva obişnuit oriunde te-ai aşeza să faci plajă.

În plus, a devenit secretul lui Polichinelle faptul că plaja din Vama Veche, ca şi cea din Mamaia, este patrulată de paparazzii, aşa că, dacă te bucuri chiar şi de cea mai mică notorietate, nudismul devine un fel de activitate de gherilă în încercarea de a evita obiectivele acestora.

Sigur, există şi acum soluţia “nudismului militant”. Este ce a făcut Mircea Toma la sfârşitul lunii trecute, când a sfârşit, alături de soţie şi de copil, pe prima pagină din “Spy” şi din “Cancan”.

Pe Mircea l-am înţeles perfect: când faci nudism de peste 30 de ani, nu te laşi evacuat cu una, cu două din locul unde textiliştii au venit nesiliţi de nimeni, mai întâi ca să se holbeze amuzaţi la nudişti şi, mai nou, ca să le spună să se îmbrace. Şi pe redactorii care au publicat subiectul i-am înţeles până la un punct: nu se făcea să rateze aşa un cuplu.

Dar ştiţi care mi s-a părut culmea ipocriziei? Să publici fotografii cu un copil minor şi cu părinţii lui dezbrăcaţi şi să perorezi, în acelaşi articol, despre protecţia minorilor. Cam la atât se reduce etica textilistului de pe urmă.

:: Elle, septembrie 2009

O definiţie destul de faimoasă în epocă, atribuită lui Platon, spunea că omul este un animal biped fără pene. Diogene a jumulit într-o zi un cocoş şi, plimbându-se cu el, îl arăta curioşilor: “Iată omul lui Platon!”.

Tot el umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în plină zi şi, întrebat ce face, răspundea: “Caut un om!”. Altă dată, în vreme ce se masturba în piaţa publică, a fost auzit lamentându-se că nu-şi poate freca şi stomacul cu aceeaşi uşurinţă, pentru a-şi potoli foamea.

Cinismul este un curent care-i datorează numele. Atenienii care râdeau de el îl porecliseră “câinele” (“to kinein” în greceşte), iar Diogene şi-a asumat această poreclă cu încântare. La un banchet, cei prezenţi se amuzau aruncându-i oase, iar Diogene a intrat în joc, aşezându-se în patru labe. Totuşi, la plecare, s-a întors cu spatele la ei şi, ridicând piciorul, şi-a exprimat “cinic” părerea despre comeseni. Cu alt prilej, în vreme ce mânca resturi în piaţa publică, o mulţime gălăgioasă se adunase în jurul lui, strigându-i: “Câine! Câine!”. Diogene s-a oprit, i-a privit şi le-a spus:

“Voi sunteţi câinii, pentru că staţi şi lătraţi în vreme ce eu cinez.”

Pentru astfel de vorbe îndrăzneţe, locuitorii din Sinope, oraşul lui de baştină, îl exilaseră, dar atenienii erau ceva mai toleranţi şi păreau să priceapă că, în spatele non-conformismului coroziv al lui Diogene, se ascundea o inteligenţă rară. Unii ajunseseră chiar să-l îndrăgească şi-i luau apărarea atunci când mânca bătaie de la cei mai puţin deschişi la minte şi la suflet.

Alt non-conformist care mi-e în egală măsură de drag este Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos. A trăit în Siria, în veacul al şaselea. S-a călugărit la treizeci de ani şi, după alţi treizeci petrecuţi în pustie, a revenit între oameni pentru a-şi împlini misiunea în cel mai ciudat mod cu putinţă: “Mă duc, a spus el, cu puterea lui Hristos, să râd de lume!”.

Înainte de asta, se rugase ca lumea să-l creadă nebun pentru ca să rămână smerit şi să nu se smintească de la puterea tămăduitoare ce-i fusese dată. Iar Dumnezeu i-a îndeplinit ruga, astfel că oamenii nu l-au cunoscut ca pe un sfânt, ci ca pe un zănatec.

Şi-a făcut intrarea în cetatea Emesei, târând de brâu leşul unui câine, apoi s-a făcut remarcat la slujbă stingând lumânările şi aruncând cu nuci în credincioşi. Altă dată, s-a apucat să spargă vadrele cu vin de la o cârciumă, iar apoi s-a dezbrăcat în camera unde dormea nevasta cârciumarului, aşa că i s-a dus vorba că nu e nu doar nebun şi scandalagiu, ci şi curvar.

Totuşi, sub aparenţa acestor excentricităţi, Simeon îi vindeca pe cei bolnavi şi îi salva pe cei în pericol. În episodul cu vadrele de vin, spre exemplu, vinul fusese otrăvit de un şarpe care-şi lăsase veninul în ele.

Am citat aceste două exemple ca să arăt de ce eu cred că nonconformismul este vital într-o societate sănătoasă. John Stuart Mill spune în eseul său despre libertate că

“excentricitatea abundă întotdeauna acolo unde şi când tăria de caracter se găseşte din belşug; iar cantitatea de excentricitate dintr-o societate e, în general, proporţională cu cantitatea de geniu, vigoare a minţii şi curaj moral care se găsesc în ea.”

Aşadar, nu vă temeţi să fiţi excentrici, să fiţi nebuni întru voi. Conformismul n-aduce altceva decât pensie.

:: Styler, octombrie 2009