Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, cel mai simplu este să vă imaginaţi următorul dialog.

Ana: “Vai, dragă, ce bine arăţi, sunt aşa de invidioasă pe tine, eu nu reuşesc deloc să scap de kilogramele astea…”
Ioana: “Mulţumesc, dar să ştii că nu e nicio filosofie, trebuie doar să mănânci echilibrat şi să faci sport.”
A: “Da, ai dreptate, dar eu de sală nu reuşesc să mă ţin, iar cu mâncarea, ştii şi tu ce se găseşte prin oraş.”
I: “De ce nu-ţi iei un antrenor? Cât despre mâncare, e foarte simplu, poţi să-ţi iei la pachet.”
A: “Da, ştiu, dar n-am eu bani de antrenor şi nici timp să-mi fac pachet de dimineaţă, trebuie să ajung la fix, ştii cum face şefa dacă întârzii”
I: “Păi de ce nu mergi la un grup de tae bo sau de pilates, e tot cu antrenor, şi nu e deloc scump. Şi dimineaţa poţi să te trezeşti cu 15 minute mai devreme ca să ai destul timp.”
A: “Da, aş putea, dar eu nu sunt deloc o persoană matinală, ar fi un chin să dorm şi mai puţin, iar la grup nu-mi place, ştii că nu sunt în largul meu cu tot felul de necunoscute”.

Conversaţia asta poate continua la nesfârşit până când fiecare interlocutoare îşi va întări convingerea cu care a intrat de fapt în conversaţie: Ioana se va convinge că Ana nu merită să fie ajutată, iar Ana se va convinge că Ioana nu e deloc în stare să ajute pe cineva.

În termenii doctorului Berne, Ioana joacă “De ce nu?”, iar Ana joacă “Da, dar”, două dintre cele mai răspândite jocuri de pe planetă. Alte jocuri care vă sunt, cu siguranţă cunoscute sunt: “Care pe care”, “Prinde-mă dacă poţi”, “Nu mi se pare normal” (jucat în special la şedinţele cu părinţii) sau “Ţi-am spus eu”. Eric Berne a descris foarte plastic aceste jocuri într-o carte, Games People Play, care a fost multă vreme bestseller în Statele Unite. Sunt zeci de jocuri enumerate în această carte, iar psihologii au identificat în ultimele decenii nenumărate altele.

Între jocurile psihologice şi interacţiunile autentice sunt câteva diferenţe notabile: în jocuri purtăm măşti, pentru că jucăm roluri, iar rezultatul este mai întotdeauna predictibil. În plus, la sfârşitul unui joc, toţi jucătorii se simt prost.

Cel mai interesant la toate aceste jocuri este un mecanism descoperit în anii ’60 de psihiatrul Stephen Karpman, care testa diverse modele de psihoterapie dramatică, iar în timpul liber făcea figuraţie specială în diverse producţii hollywoodiene.

Karpman şi-a dat seama că orice joc poate fi rescris folosind doar trei roluri generice: Persecutorul, Victima şi Salvatorul. Dacă vă imaginaţi acum un triunghi în vârfurile căruia se află aceste trei măşti, aveţi o imagine destul de exactă a ceea ce se numeşte Triunghiul Dramei. Spre exemplu, în jocul descris mai înainte, Ana începe jocul în colţul Victimei şi o invită pe Ioana să ocupe colţul Salvatoarei.

Karpman a mai descoperit un lucru: că în orice joc jucat suficient de multe ture, aceste roluri se schimbă, astfel că fiecare jucător are ocazia să încerce toate rolurile. În exemplul nostru, Ioana devine din Salvatoare Persecutoare (“N-ai decât să rămâi grasă!”), pentru ca apoi Ana să schimbe rolul de Victimă cu cel de Persecutoare (“Bine că eşti tu slabă/deşteaptă!”), trimiţând-o pe Ioana în colţul Victimei.

Unele jocuri nu durează mai mult de câteva minute (uneori nici atât), altele pot dura câţiva ani sau chiar o viaţă de om. Indiferent de durata lor, procesul descris de Karpman este acelaşi: în orice rol vei fi început jocul, este sigur că, până la sfârşitul lui, le vei fi încercat pe toate celelalte.

Ce înseamnă, de fapt, rolul Salvatorului? Înseamnă să-ţi propui să ajuţi pe cineva care nu vrea să fie ajutat (de multe ori închipuindu-ţi că nu se “poate” ajuta singur, ceea ce este neadevărat în cazul celor mai mulţi dintre oamenii mari). Diferenţa dintre “salvare” şi ajutorul firesc pe care-l datorăm semenilor noştri atunci când ni-l cer este că, în cazul “salvării”, Victima nu face nimic ca să-şi ajute, la rândul ei, Salvatorul (asemenea unora dintre victimele inundaţiilor, care nu mişcau un deget în vreme ce soldaţii le cărau lucrurile din casă).

De fiecare dată când cineva se erijează în rolul Salvatorului, eu unul fac un pas în spate. Nu pentru că l-aş bănui de ipocrizie, de cele mai multe ori Salvatorii sunt sinceri în halucinaţiile lor, ci pentru că ştiu sigur ce urmează. Dacă nu mă credeţi, porniţi televizorul.

:: Elle, decembrie 2009