Totuşi, am să fac o excepţie, pentru că începătorii trebuie îndreptaţi cu duhul blândeţii.

Aşadar, Simona Tache vrea să ştie ce am făcut în premieră (sau după o pauză îndelungată) în ultimele şapte zile. Păi ar fi aşa:

• am pozat (cu canotieră şi velociped) pentru o fotografie de epocă realizată de Eugen Ciocan, Maître Photographe de la Belle Epoque
• am mers patru zile consecutive la sală
• mi-am făcut un card BRD ePayment powered by GeCAD
• am călătorit la business class fără să plătesc şi fără să cer asta
• am văzut un spectacol de teatru montat de David Schwartz (“România, te pup!”, excelent, nu-l rataţi!)
• am decis, după un an şi ceva, să-i mai dau o şansă iPhone-ului (despre asta voi povesti pe larg altă dată)

Dan Voiculescu e curios să afle care sunt, după părerea mea, cele mai bune condeie din online-ul românesc. Îmi displac topurile, aşa că ceea ce urmează nu este un top. Sunt primele nume care-mi vin în minte, cu siguranţă am omis pe cineva important.

Din blogosferă, îi citesc cu cea mai mare plăcere şi sufăr ca un câine când treburile mă ţin departe de Google Reader şi de textele lor, pe următorii:

• Cabral, de departe cel mai savuros, spumos şi efortless
• Petreanu, simţ enorm, văz monstruos şi verb pe măsură
• Tolo, singurul jurnalist sportiv care mă face să regret că nu mă pricep la fotbal
• Cosmin Alexandru, newcomer, un om care are ce spune şi care s-a adaptat foarte uşor şi firesc la online
• Mihai, din trio-ul TreiBădică (o să strigaţi “Nepotism!”, o să vă corectez, “Cumnătism!”, pentru “nepotism” trebuie să mai treacă nişte ani şi să înceapă şi Vlăduţ să scrie)

Ceea ce mă subjugă la toţi aceşti cinci este că reuşesc să transmită de foare multe ori emoţii, iar asta este, cred eu, o virtute esenţială a condeierilor.

Nu i-am trecut în listă pe oameni pe care îi citesc şi îi admir în offline, dar care, în textele scrise exclusiv pentru blog, rămân prea adesea nemuritori şi reci (ştiu bine, de altfel, că reproşul îmi poate fi contrapus în oglindă).

În fine, a treia leapşă: tot Simona Tache vrea să-i spun dacă sunt vampir, că prea sunt mort după ţoale. Evident că nu avem voie să răspundem la toate curiozităţile muritorilor, aşa că o să sar peste întrebare, dar nu mă pot abţine să nu pun şi eu una:

• Ce e mai bine? Să fii mort după ţoale sau să umbli cu ţoale de mort? Răspunsul la post restant. Gratis, mamă soacră!

:: Petreanu a pus poze faine de ieri. Gasiţi mai multe la el pe blog. Mai sunt fotografii şi la Gramo, la Raid extrem şi la George Hari Popescu, MaiMultVerde.

:: special appearances: Cabral, Cyberculture, Petreanu, Gramo, Raid Extrem, Robert Antonescu, Carmen Miron, Iyli, Neliniştitu, Ariel.

La 13 am stat pe iarbă, dar gardienii n-au vrut să ne amendeze nici rugaţi. Un fel de gardian-şef ne-a explicat că nu se poate sta pe iarbă pentru că nu există sisteme de irigaţii, aşa că iarba pe care se stă se usucă.

A fost şi o cameră de la Antene. Diseară la 22 merg la Ora de ştiri (TVR2) pe acelaşi subiect. Va urma.

[youtube_1]_iTrfzhNuUU[/youtube_1]

Au mai fost Cyberculture, Petreanu, Gramo, Raid Extrem, Robert Antonescu, Carmen Miron, Iyli, Neliniştitu, Ariel, MaiMultVerde.

Am să fac o paranteză înainte de a-i răspunde, pentru că relaţia mea cu sportul e una specială. Am fost obişnuit încă de mic să nu pun mare preţ pe sport şi să disociez între performanţa fizică şi performanţa intelectuală. Părinţii mei şi cei mai mulţi dintre prietenii lor erau genul de oameni pentru care corpul n-a însemnat niciodată mai mult decât un mijloc de locomoţie pentru creier. Prin conversie, am trăit multă vreme cu prejudecata că cei care fac sport au o activitate intelectuală redusă.

Pe de altă parte, firea mea hiper-competitivă m-a făcut să mă eschivez mereu din faţa luptelor pe care n-am fost sigur că le pot câştiga. Cele mai multe sporturi practicate în şcoală erau competiţionale, eu n-aveam chef şi nici cu cine să mă perfecţionez, aşa că orele de educaţie fizică au fost prilej de nenumărate eschive.

Ani de zile m-am mândrit cu faptul că nu practic nici un sport. Mândria asta mergea mână în mână cu excesele de la 20 de ani. Apoi, când m-am lăsat prima dată de fumat, m-am hotărât să-mi depăşesc prejudecata. M-am apucat de un sport de luptă, pentru că lupătorii mi se păruseră întotdeauna nişte oameni foarte limitaţi intelectual.

Evident, am descoperit că sportul, şi cu atât mai puţin un sport de luptă, nu te prosteşte, ci, dimpotrivă, te echilibrează şi te împlineşte. Antrenorului nu-i venea să creadă când îi spuneam că nu făcusem niciun fel de sport timp de 24 de ani. Până la urmă m-am întrebat şi eu de ce n-o făcusem şi am conchis că în toţi aceşti ani prostul fusesem eu, nu sportivii.

De când m-am apucat de kickbox, nu-mi mai imaginez viaţa fără mişcare şi fără o privire critică în legătură cu ce mănânc şi cu mediul în care trăiesc. Nu sunt dependent de sală, nu fac excese, doar că sportul a devenit o constantă a vieţii mele. Asemenea lecturii, asemenea Internetului.

N-am nicio fotografie de la antrenamente şi nu-mi propun să am vreuna vreodată. Fotografia asta mi-a făcut-o Roald acum doi ani la Câmpulung Muscel. Abia mă apucasem de kick şi vorbeam foarte mult (şi probabil foarte sâcâitor) despre asta. Când am văzut mesajul de pe panou, mi s-a părut ironic să mă fotografiez în faţa lui. Era tot ce dispreţuiam mai mult când eram mic şi astăzi e un îndemn (lemnos, e-adevărat) în care mă regăsesc (textul de pe panou, nu citatul din Voltaire de pe piept :

Foto: Roald Aron

Dar kick-ul e departe de a fi un sport de performanţă pentru mine. E cel mult un pretext pentru a face mişcare. Singura performanţă pe care mi-o conced în domeniul sportiv este în mânuirea poi-urilor:

Foto: Paul Diaconu

Aici nu mai e niciun divorţ de copilărie. De mic mi-a plăcut să mă joc cu focul.

Sunt curios dacă au ce să răspundă la leapşa asta Manafu, Petreanu sau Bobby Voicu. Eu m-am străduit.