Sâmbăta trecută eram la sală, pe stepper, şi, zapând, am dat peste ultimele minute ale ultimei emisiuni, pe care nu apucasem să le văd din platou, pentru că plecasem puţin mai devreme. Şi, de ce să nu recunosc, m-a apucat o tristeţe foarte mare că s-a terminat. Mi-am dat seama că abia cu această ultimă ediţie relaţia mea cu acest program unic în România şi cu echipa lui extraordinară luase sfârşit. Noroc că a doua zi la 7 dimineaţa începea mica vacanţă pe care mi-o promisesem. Aşa că, în ultimele cinci zile, mi-am tratat tristeţea cu oameni zâmbitori şi cu peisaje vindecătoare.

Şi cu încă ceva. Ca să-mi spăl bine creierii de realitatea românească, am citit în fiecare zi presă britanică. Am urmărit demisia lui Gordon Brown şi primele clipe ale unei coaliţii puţin plauzibile, prima în Marea Britanie de după război. Mi-a făcut bine să visez vreme de câteva zile la politicieni care rămân rezonabili, afabili şi manieraţi, indiferent de situaţie, care ştiu să piardă onorabil şi să se bucure de victorie cu măsură şi cu respect faţă de predecesori.

Dar cu adevărat terapeutică a fost infuzia de jurnalism de calitate, aşa cum nu mai credeam că se face în afara câtorva titluri precum revista Time, la care sunt abonat de mai mulţi ani şi pe care am considerat-o mereu o blândă excepţie într-un peisaj tot mai dezolant. Nu mi-a venit să cred că The Times sau The Guardian publică zilnic atâta informaţie de calitate, atâtea poveşti jurnalistice scrise cu un meşteşug şi cu o pasiune care fac cele mai îndepărtate subiecte atractive şi cele mai complicate subiecte comprehensibile.

Ca să ies din reverie, mi-am administrat o doză şoc de The Sun şi Daily Mail, dar am fost surprins să găsesc până şi aici o prezentare corectă dpdv jurnalistic al cestiunii arzătoare la ordinea zilei. Sigur, spaţiul alocat schimbării guvernamentale era mult mai mic, iar perspectiva complet schimbată, dar chiar şi în aceste tabloide am găsit urmele unei civilităţi pe care mă tem că noi n-am pierdut-o, pentru că n-am avut-o cu adevărat niciodată.

Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni. Sînt de acord să-i ajute, să lucreze pentru ei, să-i flancheze. Dar nu vreau să-i văd aplaudînd în turmă. O să ziceţi că aşa e jocul („în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“), dacă te hotărăşti să intri în el. Poate. Dar există riscul, pentru jucători, să-şi piardă libertatea interioară.

:: Andrei Pleşu în “Dezbaterea prezidenţiabililor” (Dilema Veche)

Să punem mâna pe bâtele noastre simbolice și, în primul rând, să votăm. De-acum încolo, pe viață. Să lăsăm lehamitea la o parte, să-l lăsăm la o parte pe “nu mă mai interesează”, să-l lăsăm la o parte pe “nu am cu cine” și să votăm. Am căzut și eu în capcana blazării și a scârbei, am spus și eu “Nu am cu cine vota și nu mă mai interesează, mi-e silă” și acum cred că am greșit. De-acum încolo, voi vota. Nu contează că n-o să am niciodată o opțiune reală, o să votez și o să mă intereseze. O să aleg răul cel mai mic, dacă nu am altă variantă, dar o să-l aleg.

Voi ce-aşteptaţi?

• scara profesorilor / scara elevilor
• intrarea profesorilor / intrarea elevilor
• toaleta profesorilor / toaletele elevilor
• fumoarul profesorilor / fumoarul (neoficial) al elevilor

I-am întrebat pe liceeni cu care m-am văzut dacă stupizeniile astea mai există şi azi şi mi-au spus că da.

Pedagogii noştri n-au aflat nici acum că oamenii învaţă în primul rând din ce văd, nu din ce li se spune. Toate orele de educaţie civică, tot bla-bla-ul despre libertate şi democraţie, toate sunt inutile câtă vreme şcoala păstrează o segregaţie care-i învaţă pe copii că unii sunt mai egali decât alţii şi, ca atare, au dreptul la capac şi la hârtie igienică atunci când merg la closet.

Între “scara profesorilor” şi aroganţele cu girofar ale politicienilor distanţa culturală e practic nulă. Demnitarii au învăţat încă de pe băncile şcolii, de la profesorii lor, că prostimea nu trebuie să stea în calea barosanilor şi că, în general, fraierii ar face bine să stea dracului în banca lor.

O să-mi spuneţi că, dacă elevii ar avea acces la toaleta profesorilor, şi aceasta ar ajunge să arate la fel de jalnic ca cele ale elevilor. Sunt convins că aşa se va întâmpla. Dar dacă ăsta e nivelul de civilizaţie pe care dascălii au reuşit să-l insufle elevilor, ar face mai bine să şi-l asume. Măcar aşa mai au o şansă de a-l schimba.

Lăudabilă campania “Noi vrem respect” iniţiată de Realitatea TV. Din păcate îi lipseşte un lucru important ca ea să fie pe deplin demnă de respect. Cade exact în păcatul pe care îl reproşează politicienilor: evitarea responsabilităţii. Dacă şi-ar fi respectat până la capăt publicul telespectator, şi-ar fi asumat partea de responsabilitate în crearea situaţiei pe care acum o deplânge.

(…) Eu aş fi respectat mult mai mult atât Realitatea TV, cât şi campania ei dacă, în testimonialul scris şi citit cu atâta convingere pe post, girat de ireproşabilul Victor Rebengiuc, Realitatea TV ar fi făcut loc, între rândurile în care condamnă toate autorităţile, şi pentru două rânduri în care să-şi asume partea de responsabilitate pentru fundătura în care am ajuns toţi.

Adică dacă ar fi făcut ceva diferit de politicienii şi funcţionarii incriminaţi: în loc să dea vina doar pe alţii, ar fi spus cinstit, curajos “da, am contribuit şi noi, ca mass-media, cumva la dezastru; am plimbat şi noi, din emisiune în emisiune, prea multe nulităţi tupeiste şi agresive pe care le-am ajutat astfel să devină modele de urmat în spaţiul public românesc; acum înţelegem, regretăm şi vrem să facem lucrurile diferit în viitor.”

(…) Şi eu vreau respect. Dar am învăţat că, în cazul oamenilor care contează pentru mine, cea mai bună cale de a-l obţine este ca întâi să-l ofer.

:: tot textul aici

Politica e o meserie. Ca în orice altă meserie, te duci la serviciu, faci ceva şi apoi te uiţi să vezi ce-a ieşit. Dacă tot timpul ţi se spune că a ieşit prost, şi asta în principal din cauză că tu eşti în neregulă, şansele să dezvolţi o atitudine pozitivă faţă de ce faci sau faţă de cei pentru care faci sunt minime. Practic, sunt zero.

Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părere au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Subscriu. Mă şi gândeam la un moment dat să facem un blog unde să-i lăudăm pe politicienii care merită lăudaţi. Dar unde găsesc eu 30 de oameni care să se angajeze să găsească măcar un lucru bun pe lună în politică atunci când e aşa de uşor să arăţi cu degetul relele pe care le vezi la tot pasul…