Timp de trei luni, 10 rezidenţi ai căminului de persoane vârstnice Rosen au lucrat împreună cu artiştii TangaProject în cadrul unui atelier de istorii personalizate ale obiectelor rezidenţilor.  Textele scrise în urma atelierului au fost apoi dezvoltate în echipe de doi rezidenţi şi un artist facilitator. Spectacolul Vârsta Obiectelor este rezultatul acestui proces.

Intrarea este liberă, iar “actorii” se vor bucura cu siguranță să vă primească.

Miza atelierului a fost descoperirea acelor obiecte care au o relevanţă afectivă şi socio-politică majoră. Care devin arhiva unei lumi mobile, transmise prin poveste. Obiecte narative, legate de etape-cheie din existenţa posesorilor lor.

Vârsta Obiectelor face parte din proiectul Vârsta4, proiect de artă comunitară desfășurat de TangaProject împreună cu rezidenții căminului de persoane vârstnice “Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen” începând cu 2009. Obiectivul major al proiectului este schimbarea percepției asupra bătrâneții în societatea românească.

La realizarea proiectului au contribuit Iudith Ardeleanu, Marius Armașu, Medi Dinu, Margareta Eschenazy, Paul Dunca, Lidia Fonea, Bertha Liebovich, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Virginia Mihăescu, Katia Pascariu, David Schwartz, Sorin Steinberg, Pompiliu Sterian, Eva Szemler Lendvay, Adrian Cristea, Vlad Petri.

Spectacolul va avea loc mâine, joi, 5 mai, ora 15:00 la sediul căminului din Str. Jimbolia nr. 105, Bucureștii Noi.

Bulă vine la farmacie şi întreabă:
“Nu vă supăraţi, ce-aveţi pentru paranoia?”
“Toată stima, tovarăşe”, răspunde maşinal farmacista.

Această amintire hâtră din anii ’80 rezumă, cred eu, povestea spusă de filmul lui Andrei Ujică, o autopsie veselă a tumorii care a cuprins România sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu.

Miza filmului a fost să spună această poveste folosind doar înregistrări de arhivă, fără intervenţii contemporane, fără voce din off, ba chiar şi fără burtiere (acele minime explicaţii care conţin numele şi funcţia personajelor): să-l denunţe, carevasăzică, pe Nicolae Ceauşescu cu ajutorul producţiilor propagandistice menite să-l slăvească.

Andrei Ujică s-a achitat exemplar de această provocare. Transformarea personajului, de la liderul popular, ba chiar revoluţionar, la dictatorul dement din ultimele două decenii, este punctată într-un crescendo captivant. Spre final sunt scene de-un comic involuntar monumental. Privindu-le, ai senzaţia că asişti la crizele delirante ale unui pacient internat într-un azil psihiatric. Cuiva care nu a trăit deloc în acei ani cred că-i va veni foarte greu să creadă că filmările sunt 100% reale.

Pe de altă parte, ceea ce surprinde impecabil acest documentar este degradarea continuă a vieţii oamenilor obişnuiţi. Chiar dacă în a doua jumătate a filmului ei apar tot mai des în roluri bine orchestrate în care-i mulţumesc Genialului Cârmaci pentru felul în care-i conduce neabătut spre culmi nebănuite ale progresului, este imposibil să nu vezi blazarea, depresia şi sărăcia care le cuprinseseră vieţile.

Dacă filmările acestea mai puteau păcăli atunci pe cineva, ele sunt astăzi transparente pentru oricine. De fapt, filmul lui Ujică asta şi face: îl pune pe Rege să strige în gura mare că Regele era gol.

Dar mai e ceva, şi mai subtil: “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” vorbeşte, după cum îi spune şi numele, despre perspectiva dictatorului însuşi. Pentru că, dacă cineva s-a lăsat totuşi prostit de tot circul pus în slujba cultului personalităţii Bravului Conducător, acesta a fost chiar el. Adulat de popor, ferit de o realitate indigestă, minţit zi şi noapte de toţi cei din jur, Ceauşescu s-a condamnat singur la psihoză.

Scena finală m-a lăsat cu o întrebare greu de rostit, dar care într-o bună zi tot trebuia pusă: dacă înaintea simulacrului de proces care i s-a organizat, dictatorul ar fi fost supus unui examen psihiatric, ar mai fi putut fi oare inculpat?

“Autobiografia” e un film pe care nu-l veţi uita uşor.

:: acesta este al doilea dintre cele trei filme româneşti excepţionale care rulează în aceste zile la cinema şi despre care cred că pierdeţi enorm dacă nu le vedeţi. Primul film este “Medalia de onoare”.

Am regretat foarte mult că am ratat la TIFF proiecţia specială a “Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu” de Andrei Ujică.

În primul rând pentru că aşteptam de foarte multă vreme un documentar adevărat dedicat lui Nicolae Ceauşescu.

În al doilea rând pentru că “Videograme dintr-o revoluţie” al aceluiaşi Andrei Ujică (împreună cu Harun Farocki) mi s-a părut unul dintre cele mai bune şi mai nepărtinitoare filme despre Revoluţie.

În al treilea rând, pentru că o bună prietenă, Amalia Enache, a rămas la Cluj în acea duminică în care eu am plecat spre Bucureşti cu noaptea în cap şi a fost entuziasmată de ceea ce a văzut.

Ca să vă conving şi pe voi să mergeţi să-l vedeţi, am rugat-o să-mi scrie câteva rânduri:

Mi-a placut “Autobiografia” pentru ca e un documentar curat, fara brizbrizuri cinematografice, parca nepatimas, fara acuzatii si judecati implicite, plus ca apreciez efortul imens de-a recupera sunetul original de pe materialele acoperite de comentariile propagandiste.

Chiar iti lasa senzatia ca Ceausescu ti se prezinta de unul singur pana la declinul in dementa doar pentru ca ti-l arata desfasurandu-se “natural” in discursuri, vizite oficiale, momente istorice cheie sau in relatia lui cu familia.

Sunt minunat intercalate scenele asa-zis private cu cei doi soti, care se cereau sa fie filmati inotand, de exemplu. Sunt atat de caraghiosi si nu poti sa nu te gandesti ce imagine de pus in istorie incercau ei sa-si construiasca pas cu pas.

E ceva foarte special în legătură cu documentarul lui Ujică: nu există voice-over, nici comentarii din off. Regizorul a lăsat imaginile de arhivă să vorbească pentru sine, un experiment riscant care, însă, i-a reuşit, dacă e să dau crezare celor care au văzut deja rezultatul:

Anul acesta la Cannes “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” a făcut ca majoritatea filmelor de ficţiune să pară banale şi plictisitoare.

Richard Porton, “The Daily Beast”

Joi la 0ra 18.00 aveţi un bun motiv să fiţi la Sala Palatului. În locul unde Nicolae Ceauşescu a citit în noiembrie 1989, la cel din urmă congres al PCR, un discurs de 6 ore, întrerupt de ovaţii şi aplauze care au durat 100 de minute, are loc joi seară premiera “Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu”. Proiecţia este deschisă publicului, iar biletele pot fi achiziţionate cu 5 lei noi sau cu 5 lei vechi (din anii ’80), dacă mai deţineţi aşa ceva.

Eu am să fiu acolo pentru că, indiferent cât am trăit sau cât aţi trăit acele timpuri, eu cred că toţi avem o datorie să ne amintim, chiar şi când o facem în numele părinţilor şi bunicilor noştri.

Totuşi, am să fac o excepţie, pentru că începătorii trebuie îndreptaţi cu duhul blândeţii.

Aşadar, Simona Tache vrea să ştie ce am făcut în premieră (sau după o pauză îndelungată) în ultimele şapte zile. Păi ar fi aşa:

• am pozat (cu canotieră şi velociped) pentru o fotografie de epocă realizată de Eugen Ciocan, Maître Photographe de la Belle Epoque
• am mers patru zile consecutive la sală
• mi-am făcut un card BRD ePayment powered by GeCAD
• am călătorit la business class fără să plătesc şi fără să cer asta
• am văzut un spectacol de teatru montat de David Schwartz (“România, te pup!”, excelent, nu-l rataţi!)
• am decis, după un an şi ceva, să-i mai dau o şansă iPhone-ului (despre asta voi povesti pe larg altă dată)

Dan Voiculescu e curios să afle care sunt, după părerea mea, cele mai bune condeie din online-ul românesc. Îmi displac topurile, aşa că ceea ce urmează nu este un top. Sunt primele nume care-mi vin în minte, cu siguranţă am omis pe cineva important.

Din blogosferă, îi citesc cu cea mai mare plăcere şi sufăr ca un câine când treburile mă ţin departe de Google Reader şi de textele lor, pe următorii:

• Cabral, de departe cel mai savuros, spumos şi efortless
• Petreanu, simţ enorm, văz monstruos şi verb pe măsură
• Tolo, singurul jurnalist sportiv care mă face să regret că nu mă pricep la fotbal
• Cosmin Alexandru, newcomer, un om care are ce spune şi care s-a adaptat foarte uşor şi firesc la online
• Mihai, din trio-ul TreiBădică (o să strigaţi “Nepotism!”, o să vă corectez, “Cumnătism!”, pentru “nepotism” trebuie să mai treacă nişte ani şi să înceapă şi Vlăduţ să scrie)

Ceea ce mă subjugă la toţi aceşti cinci este că reuşesc să transmită de foare multe ori emoţii, iar asta este, cred eu, o virtute esenţială a condeierilor.

Nu i-am trecut în listă pe oameni pe care îi citesc şi îi admir în offline, dar care, în textele scrise exclusiv pentru blog, rămân prea adesea nemuritori şi reci (ştiu bine, de altfel, că reproşul îmi poate fi contrapus în oglindă).

În fine, a treia leapşă: tot Simona Tache vrea să-i spun dacă sunt vampir, că prea sunt mort după ţoale. Evident că nu avem voie să răspundem la toate curiozităţile muritorilor, aşa că o să sar peste întrebare, dar nu mă pot abţine să nu pun şi eu una:

• Ce e mai bine? Să fii mort după ţoale sau să umbli cu ţoale de mort? Răspunsul la post restant. Gratis, mamă soacră!