Lui Mihai Călin nu i-a fost uşor să-şi urmeze pasiunea. A picat la facultate într-o vreme în care asta te condamna la doisprezece luni de muncă forţată, intitulate pompos “serviciu militar obligatoriu”. Dar Mihai nu s-a lăsat, iar liniştea pe care o degajă în acest interviu ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cei care se tem să-şi urmeze visele:

La mine, pasiunea a fost dintotdeauna actoria. După liceu, nu am dat la Teatru şi m-am dus la Energetică. Ţin minte că eram la curs, la matematici speciale, şi parcă suspendam timpul acela. Nu mai auzeam ce se vorbea în jur şi scriam pe o foaie ”teatru”. Apoi ştergeam, să nu vadă nimeni. Apoi scriam ”actorie”. Şi iar ştergem. Şi după aceea brusc îmi dădeam seama că sunt de fapt la curs… Şi iată că, în cele din urmă, pasiunea a învins. Pot să spun ca sunt fericit pentru că fac parte dintr-un segment de oameni cărora le place ceea ce fac. Meseria în care funcţionez se suprapune cu pasiunea vieții mele.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Era sâmbătă seara, 29 august anul trecut. Ne întorceam de la Breaza, de la aniversarea unei prietene. Înainte să ne despărţim, Amalia îmi pasează un DVD:

“Să te uiţi la el înainte să te culci!”

“Ne vedem mâine?”, întreb eu.

“Asta nu pot să-ţi spun.”

Jocul

Ajung la mine, pun DVD-ul în Mac şi apăs Play. Pe ecran începe o ştire de televiziune:

Nu-i cunoaşteţi şi nu i-aţi văzut niciodată pentru că n-au niciun interes să fie în vizorul publicului. Ba dimpotrivă. Se feresc să-şi spună numele, deşi în sinea lor se mândresc cu el. Toţi au ceva în comun: taţii lor sunt printre cei mai bogaţi români.

Am început să râd isteric. Cu două săptămâni înainte publicasem pe blog o listă cu sugestii de cadouri pentru ziua mea (care a dat, de altfel, multe alte roade şi m-a convins să o reiau în fiecare an). Între ele îşi găsise loc o glumă născută într-o seară târzie după câteva pahare băute cu prietenii:

o zi de progenitură de bani gata (ştiu că e costisitor, dar cineva, cândva, ştiu sigur, tot îmi va oferi cadoul ăsta)

E drept că mai reluasem poanta de câteva ori, dar eram absolut convins că nimeni nu şi-ar bate capul să pună în scenă o asemenea năzbâtie. Când am văzut capul de ştire, mi-am dat seama că-mi subestimasem prietenii. Râdeam deopotrivă de naivitatea mea (în definitiv, sunt singurii oameni pe care-i ştiu care ar fi capabili de o asemene regie) şi de distracţia care presimţeam că avea să urmeze.

Ştirea cu cei trei copii de bani gata se apropia de sfârşit. Deodată, pe un ecran negru au apărut cuvintele:

Destinul a hotărât că noul Prâslea este Dragoş Bucurenci.

Apoi, pe un montaj cu imagini din “The Game” şi fotografii cu mine, voice over-ul:

Noi credem că prietenia noastră este şi despre joc. Duminică, 30 august 2009, tu ai rolul principal. Fii pregătit să intri în acţiune! Începe Joc Periculos! Trecutul nu mai contează. Noi stabilim regulile. Fii la 10 fix în faţa casei, unde vei găsi indiciul următor.

În aceeaşi seară, am primit un sms de la Matei, care nu era în ţară, dar care-mi compusese o ţinută pentru a doua zi. Din garderoba mea nu tocmai glossy, reuşise să încropească o vestimentaţie în ton cu rolul de băiat de bani gata.

Evident, aproape că n-am închis un ochi toată noaptea. M-am simţit ca în copilărie, înaintea rarelor plecări într-o vacanţă mult-aşteptată. De dimineaţă, am urmat întocmai indicaţiile lui Matei şi, când ceasul a arătat 10 fără un minut, am coborât.

Preludiul

Indiciul promis era o limuzină BMW seria 7, parcată la scară. În soarele orbitor a ţâşnit de după un zid şi Dalila, cu o cameră de filmat în mână. Urma să am parte de tot tacâmul: adică şi de paparazzi. În maşină, pe canapeaua din spate mă aştepta un mobil Vertu. Dalila şi-a abandonat puţin rolul şi mi-a atras atenţia că nu am voie să mă despart de el toată ziua şi, oriunde merg, trebuie să-l vadă cât mai multă lume.

Prima oprire a fost la un salon de cosmetică unde am citit tabloide în vreme ce mi-am aranjat freza (glumesc…). Apoi limuzina m-a dus la Radisson, unde, la o masă, i-am zărit pe câţiva dintre autorii punerii în scenă: Maria, Amalia, Tudor, Roxana. M-am îndreptat spre ei, dar, când am dat să mă aşez, mi-au atras atenţia că eu am altă masă rezervată.

Mă aşez la masa respectivă şi aştept. Deodată îşi face apariţia o domnişoară… cum să vă zic… nu părea că am fi citit aceleaşi cărţi. Se aşază la masă, comandăm ceva de mâncare şi vorbim. Conversaţia se leagă greu. Aflu că e animatoare şi cântăreaţă la nunţi. Îşi doreşte să joace în telenovele. Observ că-i place să fie filmată. Încerc să aflu cu ce brief a venit la întâlnire. Nu i s-au spus prea multe. De aceea improvizează. Când aude că e ziua mea, sare să mă pupe. Mă crispez puţin, mă uit în jur – nu sunt decât o cameră şi un aparat foto, ambele în mâinile prietenilor. Mă las pupat.

La plecare, tânăra liber profesionistă îmi mărturiseşte candid:

Ştii, eu mă aşteptam să discutăm mai mult despre ecologie…

Prima întrebare după ce urc, fără ea, în maşină:

E o actriţă foarte tare sau e pe bune?

E pe bune.

Nu-mi vine să cred, mi-aţi adus o animatoare la micul dejun…

Păi tu ce crezi că agaţă băieţii de bani gata noaptea în club? Asta ai agăţat, cu asta iei micul dejun.

Corpul…

De la Radisson pornim iar spre o destinaţie necunoscută. Când ajungem pe Barbu Văcărescu, încep să mă prind. Mergem la sală… La Pescariu, mă aşteaptă Adriana Nicolae, o veche cunoştinţă, care e şi actriţă şi antrenor de fitness şi despre care habar n-aveam că a fost finalistă la Miss Fitness World.

Nu mai frecventasem sala de ceva vreme, aşa că m-am căznit puţin să urmez programul Adrianei. Apoi, e şi foarte dificil să te concentrezi la aparate cu o cameră de filmat în jur şi un decolteu instructor ca Adriana în faţa ta. În fine, am încropit un program de forţă la sfârşitul căruia păream o idee mai voinic decât atunci când venisem.

Din sală am fost trimis la masaj, unde am dat peste un maseur care a lucrat o vreme în Egipt. După o oră, trag concluzia că le-a făcut masaj faraonilor – mai aveam puţin şi levitam…

…şi mintea

Următoarea destinaţie: cafeneaua din parcul Floreasca, unde n-am mai călcat decât o singură dată în viaţa mea. Are un aer puţin interlop, deşi, probabil, toţi clienţii sunt afacerişti cinstiţi. La o masă mă aşteaptă Amalia, un amic care chiar e, stricto sensu, băiat de bani gata, fără ca definiţia asta să-l epuizeze, şi un fotbalist. Ambii, personaje de revistă şi de club. Scenografia şi castingul sunt perfecte.

Ca şi fata de dimineaţă, nici fotbalistul n-a fost brief-uit decât sumar. Fac un efort şi discutăm chiar despre fotbal, un subiect la fel de abscons pentru mine ca şi geometriile neeuclidiene. Dar îmi spun că şi asta face parte din viaţa de băiat de bani gata şi că e bine.

Când plecăm din cafenea, limuzina porneşte de pe o stradă lăturalnică şi opreşte în faţa mea. Urc nonşalant în ea sub privirile nedumerite ale fotbalistului care nu-nţelege cum …, dintr-un salariu de ONG-ist, …

O masă bună şi un film dubios

La Casa di David, care, ca punct geometric al protipendadei bucureştene, nu putea lipsi din scenariu, mă aşteaptă toţi prietenii care au făcut vraja acestei zile: Amalia, Maria, Angela, Roxana, Dalila, Veronica, Tudor, Mihai, Mircea şi Alex. Alexandra, Matei şi celălalt Alex nu sunt în ţară, dar îi simt prin preajmă. De Otilia aveam să aflu mult mai târziu că a luat parte la complot. După ce mâncăm, nu sunt lăsat să-mi achit nici măcar partea mea, darămite toată nota:

De băieţii de bani gata are cine să aibă grijă, nu trebuie să-ţi baţi tu capul!, mi-au replicat ei.

Următoarea destinaţie s-a dovedit mult mai prozaică. Prietenii mei au făcut o anchetă antropologică şi au aflat că cei mai mulţi copii de bani gata îşi petrec duminica la mall la un film de calitate îndoielnică, aşa că ne-am suit în maşini şi am ajuns la Mall Vitan, unde ni s-au alăturat Omid, Claudiu şi Andrei. Ca să fie siguri că nu greşesc, prietenii mei au ales un film prost (ca dovadă, nu mai ţin minte nici azi ce era).

Sfârşitul nu-i aici

Eram convins că filmul de la mall va încheia ziua, dar mă înşelasem. Am fost anunţat că mi s-a rezervat o cameră la Vila Arte, un boutique hotel din centrul Bucureştiului, unde fiecare cameră este altfel decorată, cu multă imaginaţie şi foarte bun gust.

În micul restaurant de la parter, ne aşteaptă tortul şi şampania. De pe tort scoate limba la mine un crocodil de marţipan, mic şi verde, aluzie la o melodie de Andrieş pe care o fredonez frecvent – “crocodilu dilu dil, verde, lacom, inutil”. Lângă el, bomboanele mele preferate – migdale glasate. Atenţia pentru detalii mă copleşeşte. Sunt încă plin de energie, deşi am trecut prin atâtea scene şi am simţit atât de multe emoţii.

Nu urci să-ţi vezi camera?, mă invită Maria.

Ba da, cum să nu?

Lovitura de maestru

Mi s-a rezervat iatacul otoman, un hogeac decadent care invită la şoapte şi huzur. În mijlocul patului tronează un plic enorm pe care zăresc de la o poştă sigla Scabal.

Ce-i asta?

Cadoul tău, îmi explică Dalila, care filmează conştiincioasă totul. Deschide-l, ce mai aştepţi?

Nu-mi vine să cred. Încă un cadou după toată ziua asta!? În plic găsesc o scrisoare – sunt invitat la Casa Frumoasă pentru a mi se lua măsurile. Casa Frumoasă este probabil cel mai luxos şi mai elegant magazin de haine bărbăteşti din oraş. Ei sunt cei care aduc faimoasele costume Scabal şi Brioni în România şi, deşi îmi propusesem de mult să le fac o vizită (recunosc, m-aş fi dus ca la muzeu, nu ca să cumpăr ceva), încă nu apucasem s-o fac. Şi iată că acum aveam chiar o invitaţie oficială.

Cobor la restaurant şi le mulţumesc pentru descoperirea din cameră. În vreme ce le explic de câtă vreme îmi doream să vizitez reprezentanţa Scabal în România, Amalia se prinde că n-am înţeles despre ce-i vorba.

Dragoş, nu e doar o probă. Cadoul nostru e un costum Scabal made to measure.

Ei, aici recunosc că mi s-au tăiat picioarele. Am încercat să mai zic ceva, dar se adunaseră deja prea multe. Cred că n-am mai reuşit să îngaim altceva decât:

Aţi înnebunit…

Toate întâmplările din timpul zilei, toate surprizele, toate aceste daruri şi acum, poftim, încă un cadou care făcea, el singur, cât o aniversare întreagă. Ce s-o mai lungim? Mi-au dat lacrimile mai ceva ca lui Băsescu la (prima) retragere a lui Stolojan. Maria n-a pierdut momentul şi a înghiontit-o discret pe Amalia:

Vezi, ţi-am zis eu că tot cu hăinuţele…

Am să trag cortina peste ce a urmat. Ajunge să spun că destinul a fost bun cu prietenii mei şi a făcut ca vraja să ţină chiar şi după plecarea lor, iar ziua minunată pe care au alcătuit-o pentru mine să fie cu adevărat perfectă.

Cred că nu mi-am revenit nici azi din şocul a ceea ce am ajuns să numesc cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Şi asta nu doar mulţumită spectacolului scânteietor pe care prietenii mei l-au pus în scenă, ci mai ales pentru că am ghicit în spatele fiecărui detaliu scenografic şi regizoral efortul, energia şi dedicaţia atâtor oameni. Adevăratul cadou a fost această demonstraţie copleşitoare de prietenie…

Şi totul a pornit de la faptul că am îndrăznit să spun în gura mare ce-mi doresc de ziua mea.

Citiţi rândurile astea şi probabil v-au venit deja nişte figuri în minte: prietenii voştri inactivi, despre care nu mai ştiţi aproape nimic, dar pe care nu v-ar trece niciodată prin cap să-i ştergeţi nici din telefon, nici de pe Facebook. Pe ai mei i-am cunoscut în anii de şcoală, când păreau să ne intereseze aceleaşi lucruri. Dacă aş pune cap la cap orele pe care le-am petrecut vorbind, probabil că aş obţine luni şi chiar ani. Nu-mi vine să cred că sunt aceiaşi oameni cu care astăzi, când ne întâlnim întâmplător, simt acut că nu mai avem cu adevărat ce să ne spunem.

Nu mai ştiu unde am citit părerea unui psiholog care spunea că, dacă sunt întrebaţi despre cum îşi aleg prietenii, cei mai mulţi oameni răspund că o fac în funcţie de valori şi de interese comune. Dar că, dacă-i studiezi, observi că oamenii îşi aleg prietenii dintre cei cu care fac aceleaşi lucruri. E un criteriu mult mai prozaic în care nu ne place să ne recunoaştem, dar, dacă staţi bine să vă gândiţi, tipul are rezon: schimbările de stil de viaţă (de la metrou la maşină, de la burlăcie la căsătorie şi la copil, de la un loc de muncă la altul, de la McDonalds la sufertaş) aduc aproape mereu cu ele prieteni noi şi răcesc relaţiile cu unii dintre cei vechi.

Desprietenirea asta involuntară seamănă pe undeva cu uitarea, un proces în absenţa căruia memoria noastră ar deveni o povară de nesuportat. Uităm mereu lucruri vechi ca să putem ţine minte tot ce e nou. Suntem asemenea baronului Münchhausen când a coborât de pe lună: a rupt câte o bucată de frânghie pe care coborâse deja şi legat-o mai jos şi tot aşa mai departe, până când a ajuns pe pământ.

Mă întreb uneori de ce nu există o funcţionalitate pe Facebook care să şteargă după o vreme contactele cu care nu ai mai interacţionat de câţiva ani buni. Dar poate că e grăitor faptul că această funcţionalitate încă nu există, pentru că, nici în viaţa reală, nu renunţăm cu adevărat la aceste prietenii “în adormire”. Nu avem un termen cu care să-i numim pe cei pe care memoria noastră afectivă îi uită fără voia noastră, aşa că le spunem, în continuare, prieteni, cu toate că ştim, cu toţii, că termenul nu mai are de mult acoperire.

Am fost prieten cu Raluca de la şapte ani, următorii doisprezece i-am petrecut în aceleaşi clase, alţi câţiva în aceeaşi gaşcă. Ne-am povestit aproape tot ce e de povestit între prieteni, am trăit împreună bucurii, zâmbete, încrâncenări şi lacrimi care ne-au făcut pe fiecare cei care suntem astăzi. Astăzi, când vorbim mai mult la mine pe blog şi de câteva ori pe an la telefon.

Cu Vania am făcut nenumărate nopţi albe comentându-i pe ruşi, bând votcă proastă sau vinuri bune bulgăreşti. Ne-au legat cărţi, prietenii şi iubite comune. Acum zece ani, aveam totul să ne spunem. Azi ne mai întâlnim întâmplător pe stradă şi abia umplem două-trei minute.

Nu există drum, potecă sau râpă de pe dealurile din jurul Lereştiului pe care să nu le fi străbătut împreună cu vărul meu Călin. Nu ne vedeam decât verile, la ţară, dar exista între noi o tovărăşie demnă de un Bildungsroman. Până acum vreo lună, când am vorbit la telefon, trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai ştiam aproape nimic despre el.

Unde se duc toate prieteniile astea? Cum se numeşte acel cimitir al memoriei unde se odihnesc ele? Îmi place să-mi imaginez uneori acest loc nu ca pe un cimitir de oraş, sumbru şi trist, ci ca pe un cimitir de ţară, cu morminte îngrijite, pline de flori, un loc primitor, unde nu ţi-e niciodată frică, unde tristeţea are consistenţa pământului reavăn.

Amalia mi-a spus odată că ea nu are “foşti prieteni”. E o lecţie pe care încerc de atunci să o trăiesc şi, mai ales, să o simt. Dar în sufletul meu anotimpurile îşi continuă curgerea, iar peste urmele care devin, cu fiecare zăpadă, tot mai şterse, răsare în fiecare primăvară câte o floare albastră, cu petale mici, de fum.

:: Elle, aprilie 2010

Nu am deosebit niciodata iubirea de cuplu de aceea care se naste intre prieteni. Calitativ, mi se par foarte apropiate. Consider la fel de valoroase iubirile scurte, intilnirile puternice, de tipul blitz-krieg, in care oamenii se devoreaza, se consuma, produc o combustie foarte speciala si se despart; imi plac situatiile in care oamenii se despart cu loc de buna-ziua desi, daca iubirea este foarte mare, nu mai incape buna-ziua.

Sint apoi iubirile de cursa lunga, care dureaza o viata si care se intretin foarte greu. Imi amintesc de un cintec total idiot: „iubirea se cere pazita cu zel, cu sabii de otel si de ea si de el…“. Pe cit de idiot, pe atit de adevarat, pentru ca am intilnit relatii care aveau toate sansele sa dureze, dar s-au stricat din suficienta. Oamenii credeau ca pe ei nu-i poate desparti nimeni, ca sint altfel si ca pot duce pina la capat cursa, ceea ce s-a dovedit fals.

Exista felurite ispite, dracesti si nedracesti, care fac sa se desparta doi oameni ce se inteleg bine. Fiecare trebuie sa fie pregatit sa ierte, sa rabde, sa iubeasca. Pentru ca e greu sa iubesti cu tandretea nesfirsita din Romeo si Julieta. De aceea se spune citeodata ca bine a facut Shakespeare ca i-a omorit, ca sa nu mai arate cum se termina. Ei bine, eu am intilnit cupluri in care Romeo si Julieta nu au fost omoriti la tinerete, dar s-au iubit cu tandrete. Nu stiu insa cum si-au aparat iubirea. Sint sigura ca au trebuit sa lupte.

Pe mine m-a ajutat Dumnezeu sa nu-mi ia mintile si sa nu-mi placa altul cit imi place al meu. Spun – si el se va supara ca o divulg – ca el mi-a cerut mina la 20 de minute dupa ce ne-am cunoscut si tot dupa 20 de minute eu am spus „da“.

Apoi, am fost foarte ferita de ispite. Cit priveste gusturi, optiuni diferite, am cedat. Si am injurat. Am injurat si am spart farfurii. In primul deceniu de casnicie am spart trei servicii de masa de faianta galbena. Luam cite doua-trei farfurii, le spargeam si ma linisteam (sint pe jumatate grecoaica). Ma linisteam, stringeam cu farasul si reuseam sa merg mai departe.

(din interviul luat de Raluca Alexandrescu pentru Observatorul Cultural)