“Referirea la Petrom face parte din contract sau e subtil-publicitară?

se întreabă retoric roxanaiordache în finalul articolulului meu despre implicarea femeilor în CSR. Nu e singura. Oana şi gadjodillo mă bănuiesc că aş fi cumpărat de Unilever ca să le laud amenajările interioare, iar lista poate continua, dacă stau să caut ce mai scrie şi pe alte bloguri.

Observ aici transformarea unui obicei golănesc în canon de bune maniere. Iată de ce.

Metoda şantajiştilor din presa românească a fost, de la Revoluţie încoace, să obţină bani de publicitate scriind de rău despre o companie sau alta. O dată contractul semnat, articolele negative erau date la întors şi transformate în advertoriale mustind de bună-voinţă.

O ticăloşie de circumstanţă a câtorva redacţii şi a unora dintre jurnalişti a fost, însă, transformată în regulă de către un public niciodată dispus să audă lucruri bune. Într-o lume editorială dominată de oameni precum CTP, Paler sau Cristoiu, a vorbi de bine pe cineva a devenit un lucru suspect. Doar dacă nu se întâmpla să te cheme Roşca Stănescu, caz în care suspiciunea devenise secretul lui Polichinelle.

Dacă se întâmplă să ai între prieteni persoane publice sau să fii implicat în proiecte cu companii, oameni politici sau oameni de afaceri, această judecată sumară nu-ţi lasă o alternativă tocmai veselă. Ca să rămâi deasupra oricărei bănuieli, românul verde se aşteaptă să-ţi înjuri prietenii, să-ţi torni partenerii şi să-ţi tratezi sponsorii de şmecheri şi de profitori.

Şi mă rog de ce să faci lucrurile astea? Pentru că, ţi se şopteşte mieros, abia atunci Măria Sa Publicul va începe să creadă în tine. Nu de la bun început şi nu aşa, deodată. Pentru că încrederea se câştigă greu. Va fi nevoie de ani buni de înjurături, turnătorii, demascări publice şi alte şobolănii pentru ca Publicul să creadă, în sfârşit, în bunele tale intenţii.

E drept că, la sfârşitul acestui periplu, vei fi rămas fără prieteni şi fără parteneri, acrit ca CTP sau dezolat şi rece ca Octavian Paler. Dar astea sunt detalii. Dincolo de acreală şi de moarte, Publicul îţi va concede în sfârşit mult dorita sa încredere.

Eu nu cred, totuşi, că astăzi publicul mai judecă aşa. O parte, poate, a rămas captivă aceleiaşi mentalităţi conspiraţioniste care vede contracte de publicitate şi aranjamente de PR peste tot unde nu găseşte înjurături sau pumni mediatici. Dar cred că cealaltă parte a ieşit, între timp, de la grădiniţă.

Există companii mai bune decât altele, nu sunt toate o apă şi-un pământ. Motivul e simplu: nu există un Geist corporat care domneşte în această lume, companiile sunt conduse de oameni, iar între aceşti oameni unii sunt mai buni decât alţii. “Bunătatea” unei companii poate fi cel mai bine măsurată în faptele ei, iar acestea se traduc de cele mai multe ori în bani.

La MaiMultVerde, când ne hotărâm dacă lucrăm sau nu cu o companie, ne uităm şi la ce face ea în general şi încercăm să nu le alegem decât pe cele care domonstrează un interes real pentru mediu. Decizia lor de a finanţa cu zeci şi chiar sute de mii de euro programe de ecologizare, de voluntariat sau de educaţie este, în sine, o faptă bună. (Pare greu de crezut, dar în România sunt mai multe companiile care nu donează un cent pentru caritate decât cele care donează, totuşi, ceva.)

Mi se pare firesc să vorbesc despre aceste fapte bune şi despre altele, atunci când le întâlnesc. Românul imparţial şi-ar dori, pesemne, să scriu mai degrabă despre companiile cu care nu lucrez. Adică despre companii care nu fac nimic pentru mediu sau despre care nu ştiu mare lucru. Sau, şi mai bine, să arunc cu noroi în parteneri, ca să arăt cât de obiectiv ştiu să fiu.

N-am să-mi pun mintea cu aceste aşteptări copilăroase. N-am luat în viaţa mea şpagă ca să scriu sau ca să vorbesc de bine pe cineva şi n-am să mă feresc să vorbesc de bine companiile cu care am lucrat sau cu care încă lucrez.

Dacă nu ştiai încă lucrul ăsta, află acum: complimentele se fac pe gratis, mamă soacră. Iar dacă nu le primeşti, nu înseamnă că n-ai ştiu unde să dai, înseamnă doar că nu le meriţi.