Luni voi merge la Buzău pentru o dezbatere cu liceeni și cu elevi pe tema rasismului, a discriminării şi a stereotipurilor sociale negative.

Evenimentul va avea loc luni, 6 iunie la Aula Bibliotecii Judeţene ‘Vasile Voiculescu’ din Buzău, la ora 11:00. Înscrierile se pot face prin sms la 0740048508 (număr cu tarif normal) sau prin trimiţând un email la caravana@policycenter.eu, care să conţină numele complet, vârsta şi oraşul în vrei să participi.

Evenimentul face parte din Caravana Naţională ‘Provocare la Nediscriminare’ organizat de Policy Center for Roma and Minorities, în parteneriat cu ARDOR, PATRIR şi Cărturești. Între 27 mai – 8 iunie caravana se va opri în București, Buzău, Iași, Cluj-Napoca și Timișoara.

Seria de evenimente face parte din cadrul campaniei REACT, implementată în România și Italia de Policy Center for Roma and Minorities și susţinută de Comisia Europeană. REACT este o campanie pilot de conştientizare care se concentrează pe implicarea activă a cetăţenilor romi şi a majorității în viața civică, aceasta fiind dezvoltată de trei ONG-uri din România, Italia, Bulgaria şi Albania sub coordonarea European Roma Grassroots Organisation.

Pentru mai multe informaţii despre caravană o poţi contacta pe Raluca Banciu la tel 0740048508 sau e-mail: raluca.banciu@policycenter.eu.

Solistul este Daniel Stan, iar alături de el cântă Aurelian Ciuraru, zis și Buze Trompetistul, Lucian Miron la trombon, Daniel Mărgean la tobe, Constantin Anghel la chitară, Florin Ion la chitară bas și Traian Fieraru la clape.

Dacă sunteți fani Gogol Bordello, Goran Bregovic sau Kultur Shock cu siguranță merită să mergeți să-i ascultați (biletul costă doar 10 lei).

Victime ale pogromului în pădurea Jilava

Pe 21 ianuarie 1941, legionarii refuză să accepte demiterea de către generalul Antonescu a ministrului de interne, a directorului general al poliţiilor şi a unui alt director din Ministerul de Interne, toţi oameni ai Legiunii, şi se baricadează înarmaţi în localul Siguranţei, în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei, în sediul lor central din str. Roma şi în Cazarma gardienilor publici. Ei cer demiterea lui Antonescu şi crearea unui guvern legionar “pur” care să ducă mai departe procesul de “românizare” (un alt punct al discordiei între şeful guvernului şi legionari fusese desfiinţarea, cu câteva zile în urmă, a “comisarilor de românizare” din întreprinderi, pe care Antonescu îi considera “o idee excepţională” pusă în practică “în mod dezastruos”). În mai puţin de o zi, rebeliunea legionară este generalizată în toată ţara.

Pe 22 ianuarie, Hitler îl asigură pe Antonescu de sprijinul său şi dă ordin trupelor germane staţionate pe teritoriul României să stea la dispoziţia generalului. În seara aceleiaşi zile, armata română lichidează rebeliunea. În timpul conflictului îşi pierd viaţa 21 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, iar alţi 53 de militari sunt răniţi. În întreaga ţară, rebelii au asasinat 374 de persoane şi au rănit alte 380.

La Bucureşti, în timpul celor două zile de insurgenţă, legionarii au ucis 120 de evrei. Mult mai mulţi au fost torturaţi, bătuţi sau jefuiţi:

Majoritatea asasinatelor din timpul celor trei zile ale rebeliunii legionare au avut loc în pădurea Jilava. Au mai avut loc asasinate la Abator, pe şoselele Fundeni şi Pantelimon, în cartierul Bucureştii Noi, pe diverse străzi sau în case particulare. În ziua de 21 ianuarie 1941 la sediul legionar “Ing. Gheorghe Clime” din Calea Călăraşi nr. 37 au fost aduşi aproximativ 200 de evrei, care au fost închişi în podul şi pivniţa casei. Întâi au fost jefuiţi de toate obiectele de valoare şi apoi obligaţi să circule pe scări între pod şi pivniţă sub o ploaie de lovituri, pe fiecare treaptă aflându-se câte un legionar care lovea cu bâta sau cu ranga de fier. De asemenea, erau loviţi şi într-o cameră specială, cu vâna de bou şi cu vergi metalice; loviturile se aplicau pe faţă, pe fese, pe palme şi pe tălpi. (…)

În dimineaţa zilei de 22 ianuarie cei arestaţi au fost împărţiţi în două grupuri, la întâmplare. Primul grup a fost dus la Străuleşti, o periferie a Bucureştiului, unde au fost bătuţi încă două zile. S-au tras gloanţe deasupra capului lor după care, jefuiţi de haine şi încălţări, au fost eliberaţi. Numai în cămaşă au mers pe jos 16 km până în oraş.

Al doilea grup, compus din aproximativ 90 de evrei, a fost încărcat în autocamioane şi dus pe şoseaua Giurgiului, unde, în pădurea Jilava, au fost toţi împuşcaţi cu 1-3 gloanţe, trase mai ales în cap. Câteva dintre victime, aflate în primul camion, au fost împuşcate lângă podul peste râul Sabar. Li s-au furat îmbrăcămintea, încălţămintea şi dinţii de aur din gură. Au fost găsite în pădurea Jilava 86 de cadavre. Câteva victime, doar rănite, au reuşit să scape. (…)

La abatorul oraşului Bucureşti au fost găsiţi asasinaţi 13 evrei; alţi doi, grav răniţi, au supravieţuit masacrului. Dintre cei asasinaţi Millo Beiler şi fraţii Rauch au fost găsiţi cu pântecele spintecate şi intestinele legate la gât în chip de cravată. Celelalte cadavre de la abator erau agăţate în cârligele de măcelărie. Se pare că deasupra lor se afla o inscripţie pe care se putea citi „carne kaşer” (carne tăiată conform prevederilor rituale evreieşti).

Alţi evrei au fost asasinaţi la domiciliile lor. Astfel au fost masacraţi soţii Frânghieru din Intrarea Colentina nr. 15 si patru dintre copiii lor între 14 şi 28 de ani. Doi copii aflaţi în pat, Aron şi Haia, au scăpat ca prin minune, deşi s-au tras câteva gloanţe şi asupra lor. Cele mai multe dintre aceste victime au fost împuşcate după ce fuseseră sălbatic bătute. Un alt copil împuşcat a fost Rodrigues Honores Brickman (str. Mihai Vodă nr. 9).

În timpul rebeliunii legionare, evreii au mai fost torturaţi la Prefectura Poliţiei Capitalei, la Sinagoga Malbim (aproximativ 300 de evrei), la sediul Uniunii Comunităţilor Evreieşti şi la circumscripţia XV de Poliţie. Majoritatea femeilor torturate au fost eliberate, aceasta explicând prezenţa printre morţi a unui număr mic de persoane de sex feminin. Tipic privind torturile a fost tratamentul la care au fost supuşi evreii la circumscripţia XV de Poliţie din strada Matei Basarab. Torturile au fost conduse de doi comisari de poliţie legionari ajutaţi de 40 de muncitori legionari de la fabrica „Parcomet”. Victimele torturilor au fost în număr de 150. „Au fost bătuţi în permanenţă între 21 ianuarie orele 18 şi 23 ianuarie orele 13. Au fost jefuiţi de tot ceea ce aveau asupra lor… Toţi au fost tunşi cu o foarfecă de tăiat iarbă. Tuturora li s-au vârât cu forţa în gură cantităţi masive (100-150 grame) de sare amară amestecată cu petrol, benzină şi oţet. După ce au înghiţit doze atât de puternice de purgative toţi au fost înghesuiţi într-un spaţiu restrâns din pivniţa si ţinuţi vreme îndelungată sub pază strictă pentru ca nimeni să nu poată ieşi de acolo. Au înotat în propria murdărie până la eliberare. În tot timpul celor 46 ore de deţinere veneau la fiecare ceas „vizitatori” de la alte centre legionare, rămâneau 10-15 minute în care timp băteau pe toată lumea şi plecau… Fiecărui deţinut i s-a găsit un cap de acuzaţie pentru care a fost pedepsit cu 50-100 lovituri cu vâna de bou”. Au fost simulate şi execuţii în masă şi redactate, sub ameninţare, false confesiuni de dorinţă de sinucidere.

În timpul rebeliunii legionare au fost devastate şi jefuite 6 temple şi sinagogi din Bucureşti: Templul evreilor de rit Spaniol din strada Negru Vodă, Sinagoga Beyth Hornidraş Vechiu din Calea Moşilor, Templul „Podul Mogoşoaia” din str. Atena, Templul Coral din str. Sf. Vineri, Templul „Fraterna” din str. Mămulari şi „Sinagoga Mare” din str. Vasile Adamachi. Patru dintre aceste edificii au fost şi incendiate iar două au ars complet. Patru dintre aceste lăcaşuri fuseseră construite între anii 1836 şi 1858. „Cartea neagră” a lui Matatias Carp conţine lista nominală şi adresele a 1.107 evrei ale căror locuinţe sau magazine au fost jefuite si devastate în cursul rebeliunii legionare. Unii au fost ucişi cu acelaşi prilej. Altora, după jefuire, li s-au incendiat locuinţele sau magazinele.

Au căzut victime, fără alegere, oameni înstăriţi si oameni foarte săraci. Un număr de 615 persoane, deci peste jumătate din cei jefuiţi, locuiau pe Calea Dudeşti sau în cartierul Dudeşti, zonă de mare concentrare a populaţiei evreieşti, în general nevoiaşi. Calea Moşilor şi cartierul Moşilor au dat peste 150 de victime ale acestor jafuri. O situaţie aproape identică s-a înregistrat în cartierul Văcăreşti, iar în calea Rahovei si cartierul din jurul ei au căzut victime aceluiaşi tip de jefuire 136 de evrei. Peste 30 de victime locuiau în diverse alte cartiere bucureştene. Numărul familiilor evreieşti lovite de jafuri si devastări a fost de cel puţin l.360.

(extras din articolul Pogromul de la Bucureşti, scris şi documentat de Radu Ioanid, Directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internationale la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington DC)

:: află mai multe despre holocaustul din România

Pentru că a stârnit o groază de reacţii (ca să folosesc un eufemism), îmi face plăcere să reiau aici “Ipocritica românească” realizată de Andreea Oagana la Apropo TV despre ţigani şi despre manele.

Am revăzut emisiunea şi susţin în continuare fiecare cuvinţel pe care l-am spus despre aceste subiecte şi despre ipocrizia unui popor care nu vrea să accepte că ţiganii nu sunt altceva decât oglinda românilor.

Fac doar două precizări:

(1) nu cred că e în neregulă să nu-ţi placă manelele; cred doar că e o problemă să faci din asta o declaraţie belicoasă de tipul mişcării anti-manele (la fel cum cred că e în ordine să vrei să nu arăţi ca o Piţi, dar cred şi că e o problemă dacă aici se opreşte abecedarul tău stilistic)

(2) am locuit 5 ani pe linia de demarcaţie dintre Rahova şi Ferentari, aşa că sfaturile primite după emisiune (şi în numeroase alte ocazii) de a merge să locuiesc lângă ţigani sunt uşor lipsite de sens. Am locuit alături de ţigani şi asta nu m-a înrăit faţă de ei, dimpotrivă. Ce m-a îngrozit au fost sărăcia lucie, mizeria cruntă şi heroina ieftină din aceste cartiere, nu ţiganii. Ei mi s-au părut victimele, nu autorii unei scandaloase stări de fapt.

De asemenea, îmi face o şi mai mare plăcere să încarc mai jos o producţie a celor de la Serviciul Român de Comedie, Imnul Expulzaţilor din Franţa. Am râs cu lacrimi când a apărut, dar nu l-am pus pe blog de teamă să nu-i contrariez pe cei (ştiu, puţini) care cred cam aceleaşi lucruri ca şi mine despre problema ţigănească. Imnul reia toate stereotipurile false pe care românii le colportează despre ţigani, dar o face cu un umor nebun şi eu am să fiu întotdeauna de părere că anecdota primează.

După apariţia de la Apropo TV sper să nu mai fie dubii în legătură cu opiniile mele despre acest subiect, iar eu să pot râde în hohote la nişte versuri monumentale ca acestea:

Dacă, prin absurd, începând de azi toţi ţiganii analfabeţi ar merge la şcoală, abia peste vreo două decenii am începe să vedem primele rezultate. Iar acelea ar fi doar primele generaţii – mai mult ca sigur că ar fi nevoie de vreo două, trei, ca familia respectivă să aibă un nivel de educaţie egal cu al nostru, al “celorlalţi”.

Ce vreau să spun e că înjurătura de mamă mi se pare facilă şi complet inutilă în cazul rromilor. Da, sunt diferiţi. Da, rata infracţionalităţii e ridicată în rândurile lor. Da, le plac manelele, nunţile între blocuri şi înmormântările cu fanfară, se dau în vânt după dinţi de aur şi după fuste colorate.

Şi da, nu se va schimba nimic semnificativ anul acesta şi nici anul viitor.

Dar dacă înţelegem ce vrem şi acceptăm obiectivul de a-i ajuta să iasă din izolarea asta, poate vom începe să facem nişte paşi măsurabili în vreo 10 ani.

Nu uitaţi: în urmă cu 50 de ani, negrilor încă le era interzis să meargă la aceleaşi şcoli cu albii, prin unele state din sudul Statelor Unite. Din acest punct de vedere, noi stăm mai bine ca americanii – doar că suntem cu jumătate de secol în urmă.

Subcriu la punctul lui Vlad de vedere. Cred că exprimă echilibrat şi cu claritate o realitate care celor mai mulţi continuă să le scape. Rromii sunt o problemă a societăţii, adică a noastră, a tuturor. Nici ignorarea, nici persiflarea nu vor sfârşi prin a o rezolva.

Adică e şi cum ţi le-aşază Dumnezeu, în sensul în care ea a căzut sub ochii fiului ei.

E suficient acest mic brânci teologic, pentru ca invitatul, un fel de Axinte intelectual, să o ia cu tot cu ochelari de-a berbeleacul pe panta unei hermeneutici de coteţ, care l-ar fi lăsat şi pe Becali cu gura căscată:

Da’ vezi, Cristi, că Dumnezeu nu e cioară!

Apoi, ca un fel de epilog la această cugetare iscată în vintrele sale cele mai adânci, Axinte urmează:

Cabral e băiat fain. [face o pauză] Păcat că trăieşte…

Recunosc, când am văzut scena prima dată mi-a crescut tensiunea şi i-am dorit gânsacului să-l găsească iute tatăl vitreg al lui Cabral, Cabral însuşi ori chiar mama lui Cabral, vicecampioană europeană şi mondială de kick-boxing. Am fantazat o vreme, mărturisesc, gândindu-mă la mutra lui Axinte făcută afiş de spectacol cu Stela şi Arşinel.

Apoi am citit ce a scris Cabral şi m-a cuprins o tristeţe nesfârşită cu gândul la ţara asta şi la obiceiul nostru tâmpit de a-i terfeli pe cei mai buni şi mai senini dintre noi. M-a apucat jalea uitîndu-mă iar şi iar cum se îmbată gânsacul şi moderatorul cu găinaţul ilariant produs de primul şi cum hohotesc, aruncând cu găinaţ în stânga şi-n dreapta, în vedete şi-n telespectatori deopotrivă. Ca nişte puşti care trag pârţuri şi râd ţinându-se cu mâinile de burtă de metafizica lor gazoasă.

M-am gândit la cât de greu trebuie să-i fi fost doamnei Ibacka să-şi crească copiii în Berceniul comunist şi în cel de tranziţie, înfruntând prejudecăţile celor convinşi şi astăzi că există vreun merit în faptul că s-au născut albi. M-am gândit la cum i-a educat pe Artemis şi pe Cabral să devină nişte luptători şi să demonstreze că cei care citesc caracterul oamenilor în culoarea pielii greşesc. Şi la ce mândră trebuie să fie acum de destinul fiecăruia dintre ei. Doamna Ibacka nu merita mizeria spusă de Axinte.

Îl ştiu pe Cabral de când şi-a făcut blog. Înainte nu-l băgasem în seamă, nu era în zona media pe care o urmăresc. Pe blog am descoperit un observator extrem de inteligent şi un cronicar delicios al realităţii româneşti, dar şi un soi de umor pe care-l crezusem îngropat demult: poanta senină, hazul de dragul hazului, fără adresă, fără ţintă, fără răutate, şi multă, multă autoironie (clipul cu mama lui căzând în direct îl publicase chiar el pe blog). De când l-am cunoscut, îl respect şi mai mult: am descoperit, în primul rând, un om autentic, ceea ce, în lumea media, e o calitate pe cât de rară, pe atât de preţioasă. Cabral nu merita mizeria spusă de Axinte.

Omul e cel mai relaxat mulatru pe care-l ştiu când vine vorba de culoarea pielii lui. Dar în spatele relaxării de azi nu e greu să ghiceşti truda şi înverşunarea cu care s-a luptat să ajungă unde e acum, în ciuda tuturor celor care au crezut ca n-are ce să fie de capul lui, “aşa negru cum e”. Iar astăzi Cabral îi cere iertare fetiţei lui pentru că şi ea va trebui să treacă prin aceleaşi ordalii. Pentru că, oricât de relaxat ar fi Cabral, asta nu-i va relaxa nici pe Becali, nici pe Vadim, nici pe Axinte, nici pe rasistul de la colţul blocului. Inoke, fetiţa lui Cabral, nu merita mizeria spusă de Axinte.

Ca mai toţi rasiştii, Florin Petrescu aka Axinte nu e doar agresiv, e şi prost informat. Cea mai recentă ipoteză antropogenetică (1), care întruneşte consensul celor mai mulţi oameni de ştiinţă, spune că strămoşii tuturor oamenilor se trag dintr-o populaţie de cca 1,000 de omeni care locuiau, acum 56,000 de ani, în Estul Africii. Cam ce culoare a pielii vă imaginaţi că aveau strămoşii noştri? Iar dacă şi ce scrie în Biblie e adevărat, că Dumnezeu i-a făcut pe primii oameni după chipul şi după asemănarea Sa, e timpul să afle şi Axinte că e mult mai probabil ca Dumnezeu să semene cu o cioară decât cu un gânsac.

Mi se face greaţă la gândul că am un strămoş comun cu unul ca Florin Petrescu, dar creşte inima în mine când mă gândesc că sunt văr de-al enşpezecidemiilea cu Cabral.

(1) H. Liu, F. Prugnolle, A. Manica, F. Balloux, “A Geographically Explicit Genetic Model of Worldwide Human-Settlement History”. The American Journal of Human Genetics, Vol. 79, Nr. 2, Pag. 230-237

Dar motivaţia ei vine direct din anticamera fascismului: confuzia rom/român trebuie eliminată grabnic pentru că nu e drept să sufere toţi românii pentru crimele pe care le comit nişte etnici romi în Italia.

Nu, drept e să sufere toţi romii, pare să creadă autoarea articolului, şi, împreună cu ea, nenumăraţii comentatori ai articolului, bravi apărători ai neamului românesc, care dovedesc, odată în plus, că nu suntem cu nimic mai prejos de xenofobii şi rasiştii din Peninsulă.

Am semnat un drept la replică redactat de Alianţa Civică a Romilor din România şi trimis de mai multe organizaţii civice lui Marius Tucă. Îl reiau aici:

Stimate domnule redactor-şef,

Am luat cunostinţa din ediţia de ieri, 2 martie a.c., despre o iniţiativă legislativă a cotidianulului Jurnalul Naţional. Este lăudabil atunci când mass media se implică în campanii publice menite să îmbunătăţească lacunele existente în societatea noastră. Este o dovadă de implicare totală atunci când un cotidian iniţiază un proiect legislativ care va îmbunătăţi, bunăoară, viaţa a aproximativ 21 de milioane de cetăţeni români, cu naţionalităţi dintre cele  mai diverse, 19 mai exact, câte sunt recunoscute prin Constituţia României.

Profităm de acest prilej să precizăm că, în conformitate cu prevederile Constituţiei României (art. 6) şi ale Convenţiei Cadru privind protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei (art.3), România recunoaşte dreptul la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Practica monitorizării aplicării Convenţiei cadru de către Comitetul Consultativ arată fără echivoc faptul că minorităţile au dreptul să solicite autorităţilor dreptul de a le fi recunoscută denumirea pe care o doresc.

Inutil să menţionăm că prevederile unei legi nu pot “bate”, ca forţă juridică, prevederile constituţionale sau pe cele ale unor tratate internaţionale la care un stat este semnatar. Ori să amintim faptul că, într-un regim democratic autentic, un astfel de proiect legislativ nu ar primi aviz de constituţionalitate din partea Consiliului Legislativ, în eventualitatea în care s-ar strecura pe culoarele Parlamentului.

Există numeroase argumente de ordin ştiinţific, istoric şi lingvistic pentru susţinerea denominaţiei “rom” ca fiind cea corectă. În limba romani cuvântul “ţigan” nu există. Termenul ţigan nu a reprezentat niciodata autoidentificarea în limba romani a etniei romilor, ci este un exonim profund peiorativ folosit de mulţi neromi, cu scop de insultă. Termenul “ţigan” este, din perspectiva romilor, echivalentul unor termeni dispreţuitori folosiţi de publicul larg, însă nu la fel de vocal, cum ar fi “bozgor”, “jidan”, “broscar”, “poponar”, “muiere/fătucă/păsărică” ş.a. Este comun acceptat că  minoritarii maghiari, evrei, italieni, gay ori femeile nu se identifică cu denominaţiile profund jignitoare folosite de o anumită parte a populaţiei. Termenul “ţigan” este uneori folosit, din nefericire şi de unii romi, în special de cei nevorbitori de limbă romani, din necunoaştere, dar şi de unii romi vorbitori de romani, ca o formă de captatio benevolentiae, spre a mulţumi (citiţi a nu deranja) interlocutorul nerom.

Memoria colectivă a generaţiilor adulte de romi (atrocităţile Holocaustului, deportările în Transnistria şi pogromurile îndreptate împotriva romilor în perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, cuplate cu stigmatul social şi marginalizarea, adâncite în perioada comunistă), i-a determinat pe aceştia, în lupta pentru supravieţuire, să internalizeze stigma şi să accepte resemnaţi un etnonim impus de populaţia majoritară.

Faptul că autoarea nu s-a documentat îndeajuns atunci când a redactat materialul, necăutând şi argumente lingvistice – atât de dragi oricărui om de litere -, mărginindu-se la asamblarea unor citate, nu îi este imputabil în totalitate. O astfel de abordare reprezintă rezultatul cel mai durabil al politicii asimilaţioniste forţate pusă în aplicare de regimul comunist în aproape jumătate de secol, prin care minorităţii rome i-a fost interzisă folosirea limbii şi i s-a negat existenţa (prin simplă ignorare sau “diluarea” în sintagma “minorităţile conlocuitoare”).

E de la sine înţeles de ce în mentalul colectiv al populaţiei României – şi, implicit, şi al jurnalistei -, s-a înrădăcinat adânc şi “natural” faptul că ţiganul nu are cum să se numească altfel decât ţigan. Este rezultatul lipsei de expunere la diversitate a populaţiei şi a fost alimentată ideologic în mod constant de eficienta maşină de propagandă comunistă, populaţie care “cunoaşte” doar o faţetă a realităţii în care trăieşte, atunci când se raportează la alteritate. Este, de altfel, şi “rodul” politicii de “promovare” a diversităţii culturale şi a multiculturalismului din ţara noastră în aproape 20 de ani de ucenicie într-ale democraţiei.

Iniţiativa legislativă promovată de Jurnalul Naţional, nu poate fi interpretată decât prin prisma unui demers jurnalistic de o calitate îndoielnică, redactată cel mai probabil în grabă, pentru a prinde închiderea ediţiei, pentru ca refuzăm cu tărie să credem că Jurnalul Naţional şi trustul de presă “Intact” au abdicat de la principiile deontologiei profesionale, lăsându-se pradă partizanatului politic, ori încercând, în goana după audienţă/tiraj, cu falsa premisă că oferă “poporului” ceea ce ar dori să audă – asocierea etniei cu fenomenul infracţional, folosită cu apetenţă de mass media în ultimii ani. Drept mărturie stau comentariile rasiste şi homofobe şi idolatrizarea criminalilor de razboi care se înmulţesc ceas de ceas pe forumul www.jurnalul.ro, de la publicarea “propunerii” Jurnalului Naţional a unui “banal” proiect legislativ, care va contribui, de bună seamă, la rezolvarea marilor probleme ale naţiunii şi a relaţiilor bilaterale ale României cu statele europene.

Refuzăm să-i credem pe cei care afirmă că jurnaliştii profesionişi pot cădea în capcana politicienilor interesaţi de alimentarea în spaţiul public a unor atitudini intolerante împotriva minorităţilor de orice fel şi de promovarea principiului inegalităţii.

Organizaţiile membre ale Coaliţiei Anti-Discriminare şi susţinătorii acestui demers, invită instituţiile mass media la responsabilitate şi profesionalism în reflectarea subiectelor de presă care pot amplifica fenomenele de intoleranţă în societatea noastră.

De asemenea, organizaţiile semnatare încurajează instituţiile mass media să deruleze campanii de promovare a multiculturalismului şi recuperarea istoriei recente, în beneficiul întregii societăţi.

Înaintea premierii vor fi vizionate scurt-metrajele, iar la eveniment va participa şi regizorul Cătălin Mitulescu, membru al juriului. Dacă nu puteţi ajunge la Green Hours, scurt-metrajele pot fi vizionate şi pe site-ul proiectului.

Timp de cateva sute de ani au fost cumparati si vanduti, familiile lor au fost despartite, copiii de mama si femeile de barbati, tinerele au fost violate constant de proprietarii lor, „cioroii” au fost tinta dispretului si a discriminarii generalizate. Un cutare voievod ii suia-n copac si-i dobora cu sagetile: numea asta vanatoare de ciori. Legati de glie si prasiti ca animalele, tiganii din Tarile Romane s-au inmultit aici mai mult decat oriunde in Europa. Noi am creat, deci, problema noastra tiganeasca.

E vina noastra istorica. Mai mult. Siliti sa devina sedentari si sa munceasca pamantul, tiganii si-au uitat ocupatiile traditionale. Au incetat sa mai fie caldarari, aurari, muzicanti, ursari, lingurari etc. Au devenit in schimb agricultori lenesi si indolenti, cum au fost intotdeauna toti sclavii. Cum sa muncesti cu ravna cand nu muncesti pentru tine? Cand ori muncesti, ori nu muncesti, aceleasi bete le iei pe spinare?

De la “Baroane!”, nu cred că în publicistica românească postdecembristă s-a scris ceva mai lucid, mai sincer, mai pertinent şi mai exact ca acest comentariu al lui Mircea Cărtărescu.