Astă-primăvară, guvernul din Bangladesh s-a umplut de rușine în fața întregii lumi după ce l-a demis pe Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru economie, de la conducerea băncii sociale pe care chiar el o înființase. Am zâmbit amar și mi-am zis că așa ceva numai în Bangladesh se poate întâmpla. Evident, m-am pripit. Țări în care politicienii nu mai au de mult nici măsură, nici respect, nici rușine sunt cu duiumul. România, mulțumită bravului nostru Președinte, nu e cu nimic mai brează.

Nu e puțin lucru să ai la 19 ani curajul de a-i ține piept unui dictator militar și de a-i oferi poporului tău ocazia să iasă cu fruntea sus dintr-un război în care a ales greșit de partea cui să se bată.

Rareori am fost așa de emoționat ca atunci când m-am aflat în prezența Majestății Sale. N-o să uit niciodată vibrația care a cuprins sala Ateneului atunci când Regele a urcat, împreună cu Regina Ana, în loja regală la aniversarea Jubileului nunții Majestăților Lor. Doar marii artiști, care dăruiesc publicului o parte din sufletul lor, se mai bucură sub cupola Ateneului de aceeași căldură și autenticitate din partea publicului. E atâta sinceritate în privirea Regelui și atâta demnitate în cuvântul Său, încât trebuie să fii de piatră ca să nu-i întorci aceste daruri sufletești.

De fiecare dată când am pășit pragul Palatului Elisabeta, am simțit că m-am întors în timp, într-o Românie mai simplă și mai senină. Am sperat de fiecare dată că voi avea ocazia să-i adresez câteva cuvinte, deși nu aveam cu adevărat mare lucru să-i spun. Anul trecut, când i-a acordat nepotului său titlul de Principe de România, am avut privilegiul să schimb câteva vorbe cu Majestatea Sa. Îmi imaginasem de atâtea ori această mult dorită întâlnire, încât atunci când, în fine, s-a produs, m-am pierdut cu totul și am debitat, cel mai probabil, niște banalități. M-am întrebat adeseori ce m-a îndemnat să caut acest prilej și ce m-a făcut să-l păstrez între cele mai de preț amintiri despre țara mea.

Am resimțit aceeași pierdere temporară a inteligenței atunci când am contemplat capodopere ale pictorilor sau ale sculptorilor mei preferați. Sunt lucrări cărora mi se pare că niciun comentariu nu le poate face cu adevărat dreptate. Mă mulțumesc să le privesc cu ochi lacomi, mut, literalmente, de uimire că o mână omenească a putut face asemenea minuni.

Spre deosebire de dictatorii care-și ridică statui în timpul vieții, viața Regele Mihai este ea însăși un monument, iar personalitatea Majestății Sale este o statuie care nu mai are nevoie de niciun soclu. Dacă ne-am deschide mai lesne sufletul spre a-i admira pe cei mai merituoși decât noi, măiestria acestei statui ar putea în sfârșit să ne inspire. Avem atâtea de învățat din ceea ce istoria l-a învățat pe Regele nostru și e așa de mare păcat că ne dăm încă prea târziu seama de asta.

Majestatea Sa împlinește astăzi 90 de ani. Cel mai frumos dar pe care l-a făcut poporului său este că ne-a rămas alături așa de multă vreme, în ciuda nedreptăților istoriei și în ciuda stupidității repetitive a celor pe care i-am ales să ne reprezinte.

Trăiască Regele!

Ați afirmat de curând că noi, românii, nu ne așezăm corect valorile. Înclin să vă dau dreptate. Ceea ce ați spus în continuarea acestei propoziții v-a confirmat verdictul. V-a mirat faptul că doar mareșalul Antonescu este făcut responsabil de holocaustul împotriva evreilor și romilor, nu și “șeful statului” de atunci, Regele Mihai. V-ați arătat indignat că “unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război”.

O scurtă incursiune în istorie

Îngăduiți-mi să vă limpezesc această mirare. Între 1940 și 1944, timp în care guvernul României a deportat și a exterminat sute de mii de evrei și zeci de mii de “țigani împuțiți”, cum vă place dumneavostră să-i numiți pe unii dintre cetățenii României, mareșalul Ion Antonescu nu era doar prim-ministru. Titulatura sa completă era de “conducător al statului”, el guverna prin decrete-lege, care nu aveau nevoie nici de sancțiunea Regelui, nici de aprobarea Parlamentului. În timpul statului național-legionar și al dictaturii antonesciene care i-a urmat, Regele Mihai, care abia împlinise majoratul, a avut doar un rol simbolic.

Regina Elena, mama Regelui Mihai, care s-a întors în țară după abdicarea Regelui Carol, și a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Mihai, și-a câștigat un binemeritat loc în rândul “drepților între popoare”, cel mai înalt titlu acordat de statul Israel, pentru rolul pe care l-a jucat în salvarea evreilor în timpul acelor ani rușinoși pentru poporul român. A intervenit în mai multe rânduri pe lângă Antonescu pentru abolirea legilor rasiale și pentru oprirea persecuțiilor. Numai în Transnistria, rugămințile ei au salvat viețile a mii de evrei.

Chiar credeți că prestigiosul Comitet ales de Parlamentul Norvegian ar fi acceptat nominalizarea Regelui Mihai la Premiul Nobel pentru Pace dacă ar fi existat chiar și o urmă de dubiu că ar fi avut vreo putere de decizie în legătură cu Holocaustul?

Ați spus apoi că Majestatea Sa a fost “slugă la ruși” și că abdicarea sa, obținută samavolnic, sub amenințare, a fost un “înalt act de trădare a interesului național”. Ați uitat să pomeniți de cele șase luni de grevă regală, când Majestatea Sa a refuzat să semneze decretele guvernului Petru Groza. În ianuarie 1946, Regele a încetat greva la presiuni deopotrivă sovietice, britanice și americane. De ce n-ați spus atunci că Majestatea Sa a fost și sluga britanicilor și a americanilor?

Domnule Președinte, nici eu, nici dumneavoastră n-am trăit acele timpuri. E foarte ușor să judeci astăzi, așezat confortabil în jilțul de la Cotroceni, comportamentul unui tânăr care-și vede țara înrobită și poporul exterminat în asentimentul tacit al celor mai mari puteri politice și militare ale lumii. Nu vă doresc să trăiți vreodată ce a trăit Regele Mihai atunci. Vă cer doar să aveți un dram de respect pentru un om care a trăit timpuri mai crâncene decât domnia voastră și care, într-o clipă de curaj nebunesc, a scurtat cu luni de zile soarta unei conflagrații mondiale, salvând viețile a mii de soldați, inclusiv români.

O și mai scurtă incursiune în psihologie

Am citit declarațiile dumneavoastră cu stupoare. Vă cunosc furia oarbă și verbul pripit, lipsit de menajamente. Am tot sperat, de când v-am votat, acum mulți ani, că trăsăturile acestea se vor domoli cu vârsta și cu funcția. N-a fost așa. Din păcate, atunci când deschideți gura, Domnule Președinte, prin cuvintele dumneavoastră vorbim și eu și concetățenii mei. Iar noi nu vrem să părem nici orbi, nici pripiți, nici lipsiți de menajamente.

N-aș fi înțeles motivul recentei dumneavoastră ieșiri dacă nu ați fi completat aceste nefericite declarații cu o diatribă la adresa Ambasadei Rusiei la București. Așa, lucrurile au început să se lege.

Îmi imaginez că v-a înfuriat faptul că, la a 65-a aniversare a Victoriei Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial, România nu a fost invitată să participe în calitate de țară învingătoare. Ați luat-o personal, deși nu trebuia. România a petrecut cea mai mare parte din război de partea Axei. Este foarte greu pentru Rusia, care a pierdut zeci de milioane de vieți în acest război, să accepte că România a fost de partea învingătorilor.

Totuși, într-un semn de recunoaștere parțială, președintele Medvedev l-a invitat la ceremonie pe Regele Mihai. Prezența Majestății Sale la Moscova confirmă că rolul României în înfrângerea Germaniei naziste după întoarcerea armelor nu a fost uitat. Dar asta nu poate să contrabalanseze alegerile făcute de România înainte de 23 august 1944, sub comanda mareșalului Antonescu. Din nou, ați luat și această invitație ca pe ceva personal. Și v-ați gândit să-i plătiți o poliță Regelui Mihai.

N-ați reușit, pentru că istoria nu va reține aceste declarații nici măcar într-o notă de subsol la biografia Regelui. Ne-ați făcut în schimb din nou de rușine pe mine și pe toți ceilalți români care, fără a fi monarhiști, respectăm demnitatea simplă a Regelui Mihai și rolul istoric pe care Majestatea Sa l-a jucat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Domnule Președinte, valorile se construiesc în timp. Viața Regelui Mihai este o lecție despre adevăratul patriotism din care tinerii ca mine au ce învăța. În două luni de zile părăsesc România pentru a urma studii în America. Dacă am să mă întorc, o voi face pentru exemplele de viață închinată valorilor autentice, cum este viața Majestății Sale. E păcat să aruncați cu noroi în puținele valori care încep să se așeze corect, cum bine ați spus, în mințile și în sufletele noastre.

Nu patina ceremoniei, ci simplitatea ei m-a emoţionat. Nu graţia în sine, ci firescul cu care această graţie a cuprins întreaga sală.

Când am intrat, am zărit câţiva cunoscuţi şi m-am bucurat s-o revăd pe Oana, de care mi se făcuse dor zilele astea. Doru ne-a făcut semn de lângă locurile noastre, ne-am aşezat şi am aşteptat o vreme ca toată lumea să-şi ocupe locurile. Când Regele şi Regina au intrat în Loja Regală, sala s-a ridicat şi au început aplauzele. Îndelungi. La fiecare gest al Reginei, sala răspundea cu un crescendo. N-am mai trăit aşa ceva. Cât de diferite au fost aceste aplauze de ropotele sacadate cu care românii s-au învăţat în timpul dictaturii. Dialogul dintre cei din lojă şi cei din sală a fost unul simplu, cald şi adevărat.

Regina avea în mână celebrul buchet din flori de mazăre, aceleaşi flori pe care le-a purtat şi la ceremonia de acum 60 de ani. În lojă, Regina Sofia a Spaniei şi Regele Constantin al II-lea al elenilor, foşti paji la căsătoria Regelui Mihai cu Regina Ana, păreau să întregească un tablou istoric, ultimul din fresca desfăşurată pe peretele circular al Atheneului.

Doar Ion Iliescu, iţindu-se când şi când din spatele cuplului regal, părea din alt film, din altă lume şi din altă epocă.

M-am mirat că nu s-a intonat Imnul Regal la începutul ceremoniei, apoi l-am zărit pe Petre Roman într-o parte a sălii şi mi-am adus aminte cum a plecat solemn şi republican de la cina la care Regele şi-a anunţat acum mai mulţi ani succesiunea. Probabil că intonarea Imnului Regal în prezenţa prim-ministrului, aflat la stânga Regelui, ar fi stârnit un scandal similar, iar o Miţa Ploieşteanca s-ar fi găsit şi de această dată gata să-l aprindă.

La sfârşitul programului, orchestra a interpretat Poema Română. Spre ruşinea mea, nu ştiam că aceasta se încheie cu Imnul Regal. Cred, totuşi, că nu eram singurul. Când primele acorduri s-au auzit, un domn în vârstă din primele rânduri a ţâşnit în picioare. Sala l-a urmat şi, din nou, toţi ne-am întors spre cuplul regal. Regele era deja în picioare.

Cineva i-a oferit Reginei un al doilea buchet, tricolor. Dialogul cald, în gesturi şi aplauze, dintre Regină şi sală a reînceput. Regelui i-au dat lacrimile. Orchestra încheiase demult, dar aplauzele nu conteneau. A fost nevoie ca Regele să se aşeze pentru a le opri şi a lăsa orchestra să părăsească sala.

Privindu-l pe Ion Iliescu, oţărându-se în spatele cuplului regal în timpul acestei manifestări atât de calde de simpatie, mi-am dat seama că nici nu mai conta ce aplauda fiecare – un om, un Rege sau un destin. Pe mine unul m-au emoţionat victoria simplă şi demnă a normalităţii împotriva bădăraniei, învestită cândva cu prerogative de politică de stat, zâmbetul Reginei şi privirea, în continuare plină de speranţă, a Regelui.

*

[youtube_1]5FuRXP4yecA[/youtube_1]
Celălalt film

Nu cred că m-a emoţionat vreodată mai mult simpla prezenţă a unei persoane în aceeaşi încăpere.