puţini am fost, mulţi am rămas
Sunday, March 14, 2010
Posted by dragos bucurenci on March 6, 2010
Codrin Prisecaru a a avut ideea să tragă perdeaua ultimilor 20 de ani care au trecut peste Bucureşti. Am privit montajul de imagini mai întâi cu nostalgie, am tras de cursor înainte şi înapoi, o vreme nehotărât. Până la urmă, vă spun drept, m-am cam bucurat. Îmi place Bucureştiul colorat şi viu în care trăiesc. Totul e să ne aducem aminte din când în când de unde venim.
:: via runbaby
Posted by dragos bucurenci on February 18, 2010
Ai plecat din România cu câteva luni înainte de revoluţie, înainte de ’89. N-ai regretat că nu ai prins revoluţia?
Mihai Ghyka: În clipele acelea ba da, enorm, sigur că da. Eram la verii mei primari, la Washington, în momentul în care s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi lucrurile s-au răsturnat, cred că ne amintim cu toţii, în câteva ore practic.
Eu, fiind cu bani puţini, nu aveam bani să mă duc de la Montreal la Washington cu avionul, m-am dus cu trenul. Când m-am suit în tren lucrurile erau neclare, se trăsese la Timişoara şi era o stare de tensiune şi de îngrijorare pentru ceea ce se întâmplă în ţară, dar Ceauşescu rezista şi reprima manifestaţiile. Am plecat pe 21 şi, în clipa în care am ajuns la Washington, deja Ceauşescu fugise, fusese răsturnat şi arestat. Deci, practic, când am ajuns acolo, lucrurile arătau altfel.
Cumva a fost bine pentru că, atunci când trăieşti nişte evenimente, contează întotdeauna împrejurul cui stai. Era părintele Calciu acolo, care era foarte activ, era o comunitate românească coagulată de mulţi ani. Dar sigur că nu era lesne, adică aveam mulţi prieteni aici, abia plecasem, regretam cumva că nu sunt martor activ.
Şi nu ai vrut să te întorci?
Da, am şi făcut-o. În iunie ’90 de îndată ce am luat vacanţă. Intrasem într-un sistem, tocmai îmi dădusem examenele, au fost 6 luni de dat echivalenţele. Mai întâi am dat examenele greşit. Pe urmă mi s-a spus: „Nu, domnu’ Ghyka, examenele astea pe care le-aţi dat sunt pentu cei care termină seralul şi care nu vor să mai facă colegiul şi facultatea, sunt alte examene pentru cei care vor să meargă la colegiu”. Bun, hai să o luăm de la capăt. Şi iar le-am dat şi între timp nu mă primiseră la colegiu decât la seral, deci eram într-un sistem deja.
Pe de altă parte, aici nu terminasem anul. Clasa a XI-a eu nu am terminat-o pentru că plecasem între timp. Deci, am mers pe un făgaş cumva, cum să spun, îndoit fiind că sunt acolo. Şi am simţit-o mai mult decât oricând ca un exil pentru că chiar aveai posibilitatea să te întorci. Ceea ce am şi făcut, pentru că m-am întors în fiecare vară. Stăteam aici din 15 mai până în 1 septembrie. În fiecare vară. Mai călătoream puţin prin Europa şi lucram în timpul anului şi economiseam ca să am din ce să trăiesc vara în România să îmi fac vacanţele. Eram foarte legat de România şi dovadă că m-am şi întors 7 ani mai târziu.
Revin la momentul 1989. Ştiu că nu se pleca uşor pe vremea aia. Cât de greu a fost să plecaţi?
Foarte greu. Cinci ani de zile a durat, practic. A durat 5 ani, a trebuit să vindem apartamentul pe care îl aveam. În momentul în care făceai cerere de plecare în străinătate pierdeai beneficiul studiilor universitare pe care le-ai făcut, adică mama a fost reîncadrată, nu i s-au mai recunoscut studiile. Au reîncadrat-o în post cu salariu mai mic chiar dacă făcea the same job. Nişte lucruri pe care, poate eu, copil fiind, nu le înţelegeam atunci, dar le-am înregistrat şi, ulterior, uitându-mă la ele, mă gândesc că, da, n-a fost uşor.
În timpul când ai fost copil şi adolescent, ai resimţit ceva din persecuţiile la care a fost supusă familia ta în anii ’50?
Din plin. Dar nu numai pe cele din anii ’50, ci şi pe cele din anii ‘80. Îmi amintesc foarte bine. Stăteam într-un bloc din Baltă Albă la capătul Bucureştiului şi îmi amintesc cum mama venea acasă şi s-a întâmplat de câteva ori să găsească în cutia poştală invitaţia de la Securitate pentru a veni la un interogatoriu, că de fapt despre asta era vorba. Şi ţin minte că era un carton reciclat maroniu. De fiecare dată mama se albea şi spunea: „Iar mă cheamă ăştia şi iar mă ameninţă”. Că de fapt ei ce căutau? Să câştige colaboratori. Şi mama, care m-a crescut singură, s-a ţinut tare şi nu a semnat. Ţin minte că pentru ea era o încercare, fără-ndoială.
Posted by dragos bucurenci on December 22, 2009
Aveam 8 ani la Revoluţie. N-am înţeles mare lucru din ce s-a întâmplat. De atfel, nici n-am fost la Bucureşti. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce mi-aduc aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca “martir”, “sacrificiu”, “masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.
Posted by dragos bucurenci on February 23, 2009
Una dintre amintirile mele de la grădiniţă e legată de o coadă la alimentara. Nu mai ţin minte ce e se dădea, dar mi-aduc aminte că bunicul m-a trezit cu noaptea în cap, că am mâncat foarte pe fugă şi că am stat vreo oră la coada care se târa de-a lungul unui bloc, pentru a se încolăci apoi în magazin ca un şarpe cenuşiu şi flămând.
Motivul pentru care trebuia să particip şi eu la acest ritual matinal, deşi nu aveam nici măcar şapte ani, era că, în felul acesta, puteam cumpăra mai mult decât ar fi putut să obţină bunicul singur. După ce ne-am luat raţia, ne-am întâlnit cu un vecin, tot pensionar, care l-a întrebat pe bunicul dacă nu mă împrumută pentru încă o tură de coadă. Bunicul s-a scuzat că trebuie să-l refuze („întârzie la grădiniţă”), dar toată conversaţia avea un aer firesc, ca şi cum ar fi fost vorba de împrumutul unei umbrele pe o ploaie torenţială.
Posted by dragos bucurenci on December 21, 2008
Puţină lume mai ştie azi că Horia Patapievici a fost arestat pe 21 decembrie şi că a trecut timp de 26 de ore prin infernul de la Inspectoratul General de Miliţie şi de la Fortul Jilava. Povestea crâncenă a acelei nopţi a publicat-o prima dată în Revista Memoria, apoi în volumul Politice, iar de curând a reluat-o sub forma unui audiobook.
Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989, regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut deja cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului.
Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi, – şi cei care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze, şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, de pildă, nu au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii, iar ei doar să profite, într-un sens sau în altul.
Nu voi uita niciodată.
Posted by dragos bucurenci on December 20, 2008
De fiecare dată când citesc despre morţii din decembrie ‘89 mă frapează vârsta celor mai mulţi dintre cei care au ieşit în stradă. A fost o revoluţie a tinerilor, iar jertfa a fost, în cea mai mare parte, a lor.
Tolo face o constatare amară în legătură cu asta şi cu componenţa noului Guvern.
Posted by dragos bucurenci on
Aflat în zona baricadei, studentul Adrian Radu Don a fost împuşcat în cap. Un prieten al său scăpat cu viaţă relatează că în acele momente s-a tras de pe clădirile Spitalului Colţea şi de pe cea a Muzeului de Istorie Bucureşti. Alexandra Diana Donea, elevă în clasa a XII-a, a fost împuşcată în cap. Pe corp avea numeroase zgârieturi, deci a fost probabil târâtă pe asfalt. Nu i s-a făcut autopsie. Se pare că a fost împuşcată de la mare distanţă. În evidenţele IML apare ca adusă, la 25 decembrie, de la Spitalul de Urgenţă. Ultima dată a fost văzută în viaţă la 21 decembrie, în jurul orei 23:00, în zona Intercontinental. Tot la Inter a murit şi tânărul Lucreţiu Mihai Gâtlan, de 19 ani, împuşcat probabil de la o distanţă cuprinsă între 20 şi 100 de metri. Cristian Florea a fost împuşcat în cap la 21 decembrie, în jurul orei 24:00, în zona Restaurantului Dunărea. A fost lovit din spate, probabil de la o distanţă de 10-30 de metri, cu un glonţ perforant, cu vârful rotunjit.
Jurnalul Naţional publică într-un reportaj cutremurător o reconstituire a crimelor şi atrocităţilor care au însângerat Bucureştiul în ziua de 21 şi noaptea de 21 spre 22 decembrie. Merită citit (ca şi acesta), dacă vrei să înţelegi ce a însemnat cu adevărat că “aici s-a murit pentru libertate”.
Irina Nicolau spunea că morţii trăiesc câtă vreme povestim despre ei. Jurnalul Naţional face zilele acestea un exerciţiu jurnalistic exemplar şi, în acelaşi timp, un gest pios faţă de eroii din decembrie. Bravo lui!
© 2010, bucurenci.ro
Bible Scholar WordPress theme designed by eGrace Creative.
