Scrisoare către Vaclav Havel, aruncată la coș

(de Mircea Dinescu)

Havel, fii bun și retrage-te la mănăstire.
Nu mă pot obișnui cu ideea
că vulturul
e angajatul Salubrității.
Revoluțiile și-au mîncat copiii,
disidenții șomează,
protestatarii stau spășiți
la coada chitului McDonald’s,
numai tu, din catifeaua aceea istorică,
ți-ai tras cîteva costume pe cinste
pentru care te invidiez.
Te invidiez că la Praga
marijuana-i mai ieftină decît pîinea
și adolescenții pe poduri
ling timbrele impregnate cu krak.
Te invidiez că ești uns
din trei în trei zile
doctor honoris causa;
și maică-mea spera s-ajung
doctor în litere s-o vindec de plămîni
– n-am ajuns.

Te invidiez că ți-ai luat înapoi prăvăliile;
Ezra Pound visa și el o mică tutungerie
– n-a avut parte.
Cînd anafura mucegăiește
trebuie îngropată cît mai adînc
să n-o scurme șobolanii sau cîinii,
deși, la inflația asta de îngeri,
ce mai contează un șobolan cu aripi
sau un cîine în zbor?

Pe la noi însă e ceva în plus
care mă neliniștește.
Mașinile-s în continuare
de cinci ori mai grele decît ar fi normal
și-abia se duc pe ele însele.
Vacile mor de inaniție
la trei sute de metri de gară
unde grîul uitat pe-o linie moartă
scoate prin acoperișul vagoanelor
limba lui verde la călători.
Gîfîie și noua societate,
gîfîie cu spinarea îndoită sub nemuritorii funcționari.
Paznicii nu-s prea bine păziți
și fură în continuare de sting.
Săracului, norocos cum îl știm,
îi cade în continuare pîinea-n căcat,
i se scoală la liturghie, în timpul slujbei,
și are parte de pompieri pe casă
în noaptea nunții.

Ce să înțeleg cînd comuniștii
s-au pitulat în biserică
și-ntr-un acces de filantropie burgheză
sînt gata să mă angajeze
să le rescriu cît mai artistic
teoriile și legile Capitalului?
Ce să înțeleg cînd barbarii
nu mai pot ajunge la porțile Romei
din pricină că-s opriți la granița cehă?
Ce să înțeleg? Că îngeru-i mai citeț decît Marx?
Sigur că-mi vine să strig,
precum nebunul din Luvru:
“Dați-mi un cuțit să-mi tai șoriciul de Crăciun
din Bruegel cel Bătrîn, din Velasquez sau din Goya,
dați-mi pe mînă o țară
și veți bea în curînd ceaiul polițist
profețit de Mandelștam…”

O, cititor fățarnic, tu, semenul meu, frate,
nu te acri,
nu te acri,
nu te acri și fii atent cînd traversezi strada
să nu te calce mașina Salvării.

Din păcate, cu doar două ore înaintea conferinței, primisem vestea plecării lui Alex. Leo Șerban, cu care urma să mă văd în iunie tot la Cluj. Am fost foarte tulburat în seara aceea (mi-am și uitat niște lucruri la Cluj, de care mi-am adus aminte abia peste două săptămâni; prima oră după primirea veștii mi se ștersese cu totul din memorie) și lucrul acesta se simte în ușorul tremur al vocii. Vă cer îngăduință atât pentru tonalitatea nesigură, cât și pentru bâlbele emotive și pentru un “care” care țipă neconsolat după un “despre”.

În starea în care eram, trăiam cu impresia că am ratat momentul. Am revăzut acum înregistrarea și mi s-a părut că, totuși, lipsite de intonația și de ritmul pe care-l meritau, vorbele au reușit să transmită ceea ce-mi doream din tot sufletul să le spun tinerilor adunați la Cluj în sala cinematografului Victoria.

Cu această introducere prevenitoare, nu-mi rămâne decât să sper că și între voi vor fi câțiva care se vor regăsi în aceste vorbe:

Schimbările de regim sunt ca operațiile pe cord deschis. Nu contează doar operația în sine, contează și cum îți schimbi stilul de viață după operație.

Revoluția română din 1989 e și ea un bun exemplu în acest sens.

Obama l-a sunat pe Mubarak şi i-a cerut să scrie o scrisoare de rămas bun poporului său. Mubarak a vrut să ştie unde pleacă poporul egiptean.

Dar în afara luptei pentru libertate şi a diversiunilor puterii, care par să aibă un caracter universal, sunt atât de multe lucrurile care diferă între Europa de Est a anilor ’90 şi Egiptul acestor ani.

Acum nişte ani am văzut la TIFF Clădirea iacubiană, iar apoi am citit cartea cu acelaşi titlu, după care fusese realizat scenariul. Am descoperit un scriitor înzestrat cu un meşteşug exemplar: portretul captivant pe care Alaa al-Aswany (foto) îl face Egiptului contemporan m-a ajutat să înţeleg multe dintre contradicţiile şi faţetele acestei culturi. Toate motivele pentru care egiptenii se revoltă acum mi s-au limpezit după ce am citit romanul lui al-Aswany, care lucrează de zeci de ani în Cairo ca dentist şi ca scriitor şi este unul dintre întemeietorii mişcării de opoziţie din Egipt.

Ca în multe alte ţări arabe sau ca în Iran, regimul autoritar al lui Mubarak a făcut să înflorească o mişcare islamistă radicală cu membri pe cât de tineri, pe atât de fundamentalişti. În Clădirea iacubiană, al-Aswany descrie cu multă căldură şi înţelegere procesul prin care sufletul lui Taha, un tânăr inteligent şi educat, dar sărac, este smintit de persecuţiile regimului până când acesta se înrolează într-o mişcare islamistă paramilitară.

În povestea lui Taha am citit drama multor intelectuali egipteni contemporani, care se tem că ţara lor va ajunge să aibă de ales între două rele. Lucru pentru care Mubarak este cu atât mai vinovat. Atunci când spune “Dacă plec, va fi haos”, nu trebuie uitat că el este cel care a dat chip haosului şi i-a hrănit atâţia zeci de ani ura.

La o întâlnire de acum mai mulţi ani dintre Alaa al-Aswany şi cititorii săi, povestită de NY Times, în sală se aflau şi doi tineri cu bărbi “militante”, care au vrut să ştie ce părere are scriitorul despre faptul că romanul Versetele satanice, care este o insultă la adresa Islamului, s-a bucurat de o aşa de mare atenţie în Occident. După ce răspunde punctual şi cu tact provocării, al-Aswany se lansează într-o expunere despre diferenţele dintre pluralismul şi toleranţa Islamului tradiţional egiptean şi al altor mari civilizaţii metropolitane şi intoleranţa seacă a Islamului “din deşert”, ca cel din Arabia Saudită.

Scriitorul îşi ilustrează argumentul cu o poveste despre Profetul Mahomed. Într-o zi, nepoţii săi i s-au căţărat în spate în timp ce acesta se prosterna pentru rugăciune. Atât de mare era bunătatea Profetului, încât acesta şi-a prelungit rugăciunea pentru a nu le strica joaca. În alte ocazii, s-a întâmplat să-şi scurteze rugăciunea la auzul plânsetului unui copil. “Cum poate cineva să folosească numele Profetului pentru a ucide?”, întreabă retoric al-Aswany.

Apoi îi priveşte pe cei doi tineri bărboşi în ochi şi continuă: “Frăţia Musulmană spune: «Islamul este soluţia». Iar atunci când nu eşti de acord cu ei îţi spun «Eşti împotriva Islamului». E foarte periculos. Foarte periculos. În politică, trebuie să vii cu soluţii politice. Ce înseamnă, de fapt, că «Islamul este soluţia»?”.

După ce întâlnirea ia sfârşit, scriitorul îi spune lui Pankaj Mishra, autorul reportajului:

“I-ai văzut pe tinerii aceia confuzi? Asta este marea problemă astăzi în Egipt. Ai dictatura şi apoi ai Frăţia Musulmană. Gândirea oamenilor este limitată de aceste două opţiuni. Tinerii de pe vremea mea nu erau aşa de confuzi. Generaţia mea era mai de stânga şi ştiam mai bine ce ne dorim. Tinerii aceştia nu ştiu, de fapt, ce vor. Trebuie să le explic totul.”

M-am tot gândit zilele acestea la scriitorul meu egiptean preferat, care îşi vede visul cu ochii – căderea dictatorului. Mă tem pentru viaţa lui şi mă tem pentru speranţa lui că Egiptul va şti să aleagă o a treia cale între dictatura militară şi dictatura religioasă. Şi îi înţeleg şi mai bine ura pentru un şef de stat care şi-a împins poporul în faţa unei alegeri atât de odioase.

În decembrie 2005 am organizat prima dată, împreună cu Dragoş Muşat, “Lumânări împotriva uitării”. Nu e nici flashmob, nici marş, nici protest. E doar o comemorare. Ne adunăm pe 22 decembrie la 7 seara la Fântâna de la Universitate şi aprindem candele pe ghizdul fântânii. Stăm 5 minute şi mergem acasă.

Acum 21 ani în Bucureşti s-a murit pentru libertate. Ştiu că expresia asta a ajuns pentru mulţi dintre voi un clişeu, dar eu am luat-o întotdeauna ca pe ceva foarte personal. Eroii din decembrie au murit pentru ca şi eu să fiu liber să-mi urmez propriul drum spre fericire. Ei au murit pentru ca şi tu să poţi face acelaşi lucru. Asta nu e ceva ce scrie în cărţile de istorie. Asta e ceva ce simt oricând trec pe la Piaţa Universităţii şi văd crucile şi troiţele.

Nu-mi plac marşurile, depunerile de coroane, slujbele. Dar cred că fiecare trebuie să le poată mulţumi eroilor din decembrie în felul său. Unii pur şi simplu prin felul în care trăiesc. Alţii mergând la marşuri. Alţii la biserică.

Eu merg de ani buni de zile pe 22 decembrie seara la Piaţa Universităţii să aprind o lumânare. O vreme am mers doar cu sora mea. De la un timp, am început să-i chem şi pe alţii. E un sentiment bun atunci când ne adunăm în jurul fântânii şi vedem că oamenii nu uită aşa uşor cum se spune. Şi ne gândim că eroii mai trăiesc în felul acesta o clipă împreună cu noi şi apucă să bucure şi ei de toate lucrurile pentru care ei au murit şi cu care noi acum ne-am obişnuit de mult.

Veniţi să le dăm şi lor puţină libertate. Tare mult şi-au dorit-o…

Dacă vrei să ni te alături, te aştept miercuri, 22 decembrie, la ora 7 seara, la fântâna de la Universitate. Adu o candelă cu tine, aprinde-o pe ghizdul fântânii, păstrează 5 minute de tăcere şi mergi acasă.

Află mai multe:

• Moartea a avut buletin de Bucureşti
• În preajma ştreangului
• Requiem pentru fraieri
• Cântec de leagăn

Bulă vine la farmacie şi întreabă:
“Nu vă supăraţi, ce-aveţi pentru paranoia?”
“Toată stima, tovarăşe”, răspunde maşinal farmacista.

Această amintire hâtră din anii ’80 rezumă, cred eu, povestea spusă de filmul lui Andrei Ujică, o autopsie veselă a tumorii care a cuprins România sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu.

Miza filmului a fost să spună această poveste folosind doar înregistrări de arhivă, fără intervenţii contemporane, fără voce din off, ba chiar şi fără burtiere (acele minime explicaţii care conţin numele şi funcţia personajelor): să-l denunţe, carevasăzică, pe Nicolae Ceauşescu cu ajutorul producţiilor propagandistice menite să-l slăvească.

Andrei Ujică s-a achitat exemplar de această provocare. Transformarea personajului, de la liderul popular, ba chiar revoluţionar, la dictatorul dement din ultimele două decenii, este punctată într-un crescendo captivant. Spre final sunt scene de-un comic involuntar monumental. Privindu-le, ai senzaţia că asişti la crizele delirante ale unui pacient internat într-un azil psihiatric. Cuiva care nu a trăit deloc în acei ani cred că-i va veni foarte greu să creadă că filmările sunt 100% reale.

Pe de altă parte, ceea ce surprinde impecabil acest documentar este degradarea continuă a vieţii oamenilor obişnuiţi. Chiar dacă în a doua jumătate a filmului ei apar tot mai des în roluri bine orchestrate în care-i mulţumesc Genialului Cârmaci pentru felul în care-i conduce neabătut spre culmi nebănuite ale progresului, este imposibil să nu vezi blazarea, depresia şi sărăcia care le cuprinseseră vieţile.

Dacă filmările acestea mai puteau păcăli atunci pe cineva, ele sunt astăzi transparente pentru oricine. De fapt, filmul lui Ujică asta şi face: îl pune pe Rege să strige în gura mare că Regele era gol.

Dar mai e ceva, şi mai subtil: “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” vorbeşte, după cum îi spune şi numele, despre perspectiva dictatorului însuşi. Pentru că, dacă cineva s-a lăsat totuşi prostit de tot circul pus în slujba cultului personalităţii Bravului Conducător, acesta a fost chiar el. Adulat de popor, ferit de o realitate indigestă, minţit zi şi noapte de toţi cei din jur, Ceauşescu s-a condamnat singur la psihoză.

Scena finală m-a lăsat cu o întrebare greu de rostit, dar care într-o bună zi tot trebuia pusă: dacă înaintea simulacrului de proces care i s-a organizat, dictatorul ar fi fost supus unui examen psihiatric, ar mai fi putut fi oare inculpat?

“Autobiografia” e un film pe care nu-l veţi uita uşor.

:: acesta este al doilea dintre cele trei filme româneşti excepţionale care rulează în aceste zile la cinema şi despre care cred că pierdeţi enorm dacă nu le vedeţi. Primul film este “Medalia de onoare”.

Am regretat foarte mult că am ratat la TIFF proiecţia specială a “Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu” de Andrei Ujică.

În primul rând pentru că aşteptam de foarte multă vreme un documentar adevărat dedicat lui Nicolae Ceauşescu.

În al doilea rând pentru că “Videograme dintr-o revoluţie” al aceluiaşi Andrei Ujică (împreună cu Harun Farocki) mi s-a părut unul dintre cele mai bune şi mai nepărtinitoare filme despre Revoluţie.

În al treilea rând, pentru că o bună prietenă, Amalia Enache, a rămas la Cluj în acea duminică în care eu am plecat spre Bucureşti cu noaptea în cap şi a fost entuziasmată de ceea ce a văzut.

Ca să vă conving şi pe voi să mergeţi să-l vedeţi, am rugat-o să-mi scrie câteva rânduri:

Mi-a placut “Autobiografia” pentru ca e un documentar curat, fara brizbrizuri cinematografice, parca nepatimas, fara acuzatii si judecati implicite, plus ca apreciez efortul imens de-a recupera sunetul original de pe materialele acoperite de comentariile propagandiste.

Chiar iti lasa senzatia ca Ceausescu ti se prezinta de unul singur pana la declinul in dementa doar pentru ca ti-l arata desfasurandu-se “natural” in discursuri, vizite oficiale, momente istorice cheie sau in relatia lui cu familia.

Sunt minunat intercalate scenele asa-zis private cu cei doi soti, care se cereau sa fie filmati inotand, de exemplu. Sunt atat de caraghiosi si nu poti sa nu te gandesti ce imagine de pus in istorie incercau ei sa-si construiasca pas cu pas.

E ceva foarte special în legătură cu documentarul lui Ujică: nu există voice-over, nici comentarii din off. Regizorul a lăsat imaginile de arhivă să vorbească pentru sine, un experiment riscant care, însă, i-a reuşit, dacă e să dau crezare celor care au văzut deja rezultatul:

Anul acesta la Cannes “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” a făcut ca majoritatea filmelor de ficţiune să pară banale şi plictisitoare.

Richard Porton, “The Daily Beast”

Joi la 0ra 18.00 aveţi un bun motiv să fiţi la Sala Palatului. În locul unde Nicolae Ceauşescu a citit în noiembrie 1989, la cel din urmă congres al PCR, un discurs de 6 ore, întrerupt de ovaţii şi aplauze care au durat 100 de minute, are loc joi seară premiera “Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu”. Proiecţia este deschisă publicului, iar biletele pot fi achiziţionate cu 5 lei noi sau cu 5 lei vechi (din anii ’80), dacă mai deţineţi aşa ceva.

Eu am să fiu acolo pentru că, indiferent cât am trăit sau cât aţi trăit acele timpuri, eu cred că toţi avem o datorie să ne amintim, chiar şi când o facem în numele părinţilor şi bunicilor noştri.

Sir Ken Robinson este una dintre cele mai respectate voci în domeniile educaţiei şi al creativităţii în întreaga lume. După discursul lui iconoclast de acum 4 ani, Sir Ken revine la TED cu o nouă provocare.

Un sistem educaţional creat pe modelul industriei fast-food nu poate fi reformat, spune el. Avem nevoie de o revoluţie – sistemul trebuie regândit din temelii.

În fiecare zi, peste tot în lume, copiii noştri îşi aşază visurile la picioarele noastre. Ar trebui să păşim uşor.

Codrin Prisecaru a a avut ideea să tragă perdeaua ultimilor 20 de ani care au trecut peste Bucureşti. Am privit montajul de imagini mai întâi cu nostalgie, am tras de cursor înainte şi înapoi, o vreme nehotărât. Până la urmă, vă spun drept, m-am cam bucurat. Îmi place Bucureştiul colorat şi viu în care trăiesc. Totul e să ne aducem aminte din când în când de unde venim.

:: via runbaby