O prietenă m-a întrebat azi dimineaţă ce părere am despre asta. Reiau aici ce i-am spus şi ei.
Ca şi în cazul celebrei taxe auto, mă supără faptul că se foloseşte un pretext etic pentru a masca o necesitate economică. Atunci era vorba de o taxă protecţionistă (lucru recunoscut inclusiv de premierul Tăriceanu) fardată ecologist. Am susţinut-o pentru că, întâmplător, eram de acord şi cu adevăratul ei mobil – protejarea locurilor de muncă din industria auto locală.
Acum, însă, vorbim de o taxă menită să întărească bugetul de stat, şubrezit de criză, dar mascată sub pretextul protejării sănătăţii populaţiei. Că alimentele de tip fast-food sunt nocive e în afara oricărei discuţii. Dar problema este dacă această taxă va scădea cu adevărat consumul acestor alimente şi dacă acesta este cel mai bun moment pentru ca ea să fie adoptată.
Ministrul Sănătăţii a făcut analogia cu taxa pe viciu care există în cazul ţigărilor. Analogia e instructivă, pentru că nici în acest caz creşterea preţului nu a scăzut consumul, ci doar calitatea ţigărilor fumate. Mi-aduc aminte, acum mulţi ani, că, după un val de astfel de scumpiri, părinţii mei, fumători înrăiţi de L&M au trecut pe Winchester, iar directoarea şcolii unde învăţam a trecut de pe Kent lung pe Assos. Mă tem că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu taxa pe fast-food: oamenii nu vor consuma mai puţine alimente nocive, ci vor consuma la fel de multe alimente, dar mai ieftine, adică şi mai nocive.
Momentul ales pentru această taxă mi se pare şi el nefericit. Opţiunea pentru fast-food este dictată pentru cei mai mulţi de sărăcie, iar a colecta taxe de la săraci în timpul unei crize mi se pare profund imoral.
Draga mea, te rog să nu mi-o iei în nume de rău dacă am să-mi bag puţin nasul unde nu-mi fierbe oala, dar am un of care nu-mi dă pace: fondul de ten.
Vreau să încep prin a recunoaşte virtuţile acestui produs cosmetic care oferă de sute de ani confort şi camuflaj tenului creat după chipul şi asemănarea fâşiei Gaza. Nu trebuie să-mi spui, am observat şi eu că există momente când şi cea mai frumoasă faţă din lume poate ajunge să arate ca un calcan netencuit care stă să se dărâme. Înţeleg şi îţi respect nevoia de a te ascunde uneori în spatele unei măşti care te face o vreme părtaşă la o iluzorie perfecţiune.
Nici nu pot fi ipocrit. Dacă m-ai văzut vreodată pe sticlă, mai mult ca sigur trecusem pe la Machiaj, acest Serviciu de Informaţii al oricărei televiziuni care se respectă. Ştiu bine că fotografia, cinematograful, televiziunea, publicitatea şi star-system-ul datorează atât de mult fondului de ten, încât acesta ar merita să aibă propria stea pe Hollywood Walk of Fame. O stea pudrată, cu urma unui bureţel încrustată în ea.
Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură.
Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“.
Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.
În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic.
Senatorul Edward (Teddy) Kennedy, fiul celebrei familii de politicieni americani şi unul dintre cei mai longevivi membri ai ei, a murit marţi seară la vârsta de 77 de ani. A fost timp de 46 de ani senator al Statelor Unite şi a ajuns unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai Capitoliului. Fraţii lui, preşedintele şi senatorul cu acelaşi nume au fost asasinaţi la mijlocul vieţii. Fratele cel mai mare, Joseph, şi-a dat viaţa în floarea vârstei în al doilea război mondial.
Anul trecut, Ted Kennedy, deja bolnav de cancer cerebral, a avut o apariţie surpriză la Convenţia Democrată. În discursul său, senatorul a vorbit de reforma sistemului asigurărilor medicale, pe care a numit-o “cauza vieţii lui” şi care a stârnit una dintre cele mai importante dezbateri ale mandatului lui Obama:
