O să fiu onest și o să vă spun că l-am primit gratuit, așa că, dacă vreți, puteți considera această însemnare una publicitară, dar vreau să fie limpede că eu am cerut să fac testul și că, dacă n-aș fi primit această ofertă, l-aș fi plătit pentru că sunt de părere că analiza asta chiar face toți banii.

Despre ce e vorba? Atunci când consumăm un aliment la care avem intoleranţă alimentară, organismul are o reacţie de respingere la proteinele conţinute de respectivul aliment şi nu îl digeră corespunzător. Simptomele intoleranţei alimentare, precum durerile de cap, oboseala cronică sau apatia, balonarea sau dificultatea de a pierde în greutate, sunt rezultatul luptei pe care organismul o duce cu alimentele care îi fac rău.

O soluție empirică pentru depistarea alimentelor la care avem intoleranță este să le eliminăm din dietă și să observăm vreme de 3 luni ce schimbări apar. Dar vă dați seama de câte zeci de ani ar fi nevoie pentru a testa în felul acesta chiar și cele mai comune alimente.

Mult mai simplu este să faci un test de laborator care, din câteva picături de sânge, îți poate spune cu exactitate care sunt alimentele la care ai sau nu intoleranță. York Test-ul face exact asta, iar mulțumită celor de la Gaya Health Services, avem acum acces și în România la acest test extrem de util pentru sănătatea noastră.

Am primit acasă kit-ul de recoltare, iar procedura nu este mai complicată decât aceea pe care diabeticii o fac de mai multe ori în timpul unei zile atunci când vor să-și verifice glicemia (o mică înțepătură în buricul degetului și prelevarea câtorva picături de sânge). Proba este apoi trimisă în Marea Britanie, unde va fi analizată în laboratoarele YorkTest. La primirea rezultatelor (în aproximativ două săptămâni), ai dreptul și la o ședință de consiliere gratuită cu un specialist în nutriție pentru a ști ce dietă să adopți pe viitor.

Eu atât am avut de spus, de-abia aștept să primesc rezultatele. Vă mai povestesc atunci ce am aflat.

Fundația Vodafone a ales cei 18 câștigători ai programului „Voluntar de profesie”, ajuns la a doua ediție. În acest an, programul se desfășoară pe o perioada mai lungă de timp, de șase luni, iar numărul voluntarilor a crescut de la 12 la 18.  În program s-au înscris aproximativ 250 de persoane.

Timp de 6 luni, voluntarii câștigători vor lucra în proiecte dezvoltate de organizații non profit în domeniul sănătății, prevenirii abandonului familial, educației, programe pentru copiii cu dizabilități și pentru comunități defavorizate.

Voluntarii selectați au vârste cuprinse între 22 și 43 de ani, sunt din Baia Mare, București, Constanța, Costești, Iași, Ploiești și Târgoviște și sunt de profesie biolog, jurnalist, economist, avocat, asistent social, actor. Fundația Vodafone asigură salariile curente ale voluntarilor și cheltuielile administrative, pe toată durata programului. Lista completă a câștigătorilor o poți citi aici.

Organizațiile non profit pentru care au optat sunt: Fundația Touched România, Asociația Up-Down, Asociația Sfântul Stelian, Fundația Baylor Marea Neagră, Crucea Roșie Română – Iași, Organizația EMMA, Asociația Română pentru Educație și Dezvoltare, Asociația Centrul de Performanță Before & After School Conil, Asociația Salvează Vieți, Fundația Bethany, Asociația Little People Romania, Asociația Hercules, Asociația Împreună pentru ei, Organizația SOS Satele Copiilor, Fundația Chance for life, Organizația Națională „Cercetașii României”, Fundația Hope & Homes for Children și Centrul Horia Motoi.

Am să mă revanșez, în schimb, mâine, duminică, 15 mai, la înviorarea de dimineață care va avea loc în Parcul Tineretului alături de Cori Grămescu și Emanuil Rednic. Programul cuprinde o încălzire ușoară, alergare în jurul lacului și exerciții de stretching și tonifiere.

Prima „Înviorare de primăvără” s-a desfăşurat în 2010, în Parcul Tineretului, unde alături de  voluntarii Clubului de Mişcare pentru Sănătate au participat peste 60 de persoane la alergare şi la exerciţiile de tonifiere pregătite de profesori universitari în domeniu.

Evenimentul Înviorarea de primăvara este o inițiativă a Clubului de Mișcare pentru Sănătate ,121.ro și a Centrului de Voluntariat București care încheie prin sport Săptămâna Națională a Voluntariatului și marchează Anul European al Implicării Active și Voluntariatului.

Ne vedem pentru încălzire la 10:30 în spatele Sălii Polivalente.

Andreea Marin Bănică a demarat de curând un amplu proiect numit Școala Mamelor, care-și propune să creeze o rețea de Centre Pilot de consiliere a mamelor aflate în situații dificile de viață.

Proiectul se adresează mamelor aflate în dificultate, fie ele femei cu o situație financiară bună, dar care au căzut victime depresiei post-natale, fie mame aflate într-o sărăcie extremă, victime ale violenței domestice care sunt în pragul abandonului copiilor sau tinere eleve și studente care devin mame timpuriu.

Proiectul funcționează deja în 3 centre pilot în București, Ploiești și Cluj, unde tinerele mame pot beneficia gratuit de consiliere din partea celor mai buni experți în sănătate, carieră, comunicare și legislația în domeniu.

E un proiect admirabil pentru care Andreea și echipa ei merită felicitări. Bravo!

Douăsprezece judeţe din ţară vor beneficia de o reţea de asistenţă medicală de urgenţă la distanţă prin intermediul programului „Respect pentru viaţă”, susţinut de Petrom în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii.

Beneficiarii noului sistem de telemedicină vor fi nu mai puţin de 7,5 milioane de români.

Lansat pe 29 noiembrie, programul „Respect pentru viaţă” conectează continuu 16 unităţi medicale, situate în judeţul Bihor şi în zona de Sud-Est a României, cu Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi Spitalul Clinic Judeţean Târgu Mureş.

Prin intermediul telemedicinei, medicii-coordonatori de la SMURD îşi pot ajuta colegii şi oferi expertiză medicală de la distanţă, oriunde şi oricând este urgent nevoie de ajutor.

Şaisprezece unităţi medicale din ţară vor primi asistenţă medicală de urgenţă în timp real, prin intermediul sistemului implementat de Petrom şi Ministerul Sănătăţii.  Proiectul deschide drumul către o acoperire naţională a reţelei de telemedicină, cu scopul salvării câtor mai multe vieţi.

„Respect pentru viaţă” face parte din platforma „Petrom: Respect pentru viitor” şi beneficiază de o investiţie de 410 mii de euro din partea Petrom.

Adevarul e ca ma temeam de prima confruntare cu pacientii in carne si oase. La primul curs teoretic, doctorul Oprita, seful UPU SMURD (Unitatea de Primiri Urgente a Serviciului Mobil de Urgenta, Resuscitare si Descarcerare) Bucuresti, ne-a avertizat ca e posibil sa nu trecem de testul acesta, dar ne-a si linistit: pentru ei, ne-a spus, e suficient si faptul ca ne-am familiarizat cu protocoalele de prim ajutor si ca vom sti, totusi, intr-o situatie de urgenta ce sa facem si, mai ales, ce sa nu facem.

N-am avut niciodata o relatie buna cu sangele, cu bubele, cu secretiile, dar am invatat sa-mi controlez reactiile sau cel putin sa incerc s-o fac. Pe de alta parte, nu intalnesc la tot pasul sangerari, varsaturi, icontinenta urinara, asa ca habar n-aveam cat de bine sau cat de prost tolerez aceste intamplari biologice. O mare problema pentru mine sunt, apoi, mirosurile – chiar si cateva picaturi de parfum dulceag si ieftin sunt suficiente ca sa-mi provoace putina greata, ce sa mai zic de mirosurile cu adevarat respingatoare. Un motiv in plus sa privesc temator prima mea garda la UPU Floreasca.

Inarmat cu deviza “Naturalia non sunt turpia”, mi-am luat totusi inima in dinti, am imbracat tricoul verde de voluntar si am pornit sa-mi testez limitele.

Cineva acolo sus a vrut, pesemne, sa-mi faca pe plac si a hotarat o garda destul de usoara, fara politraume, ci mai mult cu intoxicatii (alcool, medicamente, tentative de suicid, droguri), asa ca am avut parte de destule zemuri si mirosuri “naturale”. Un pacient in particular, probabil dependent de metadona, dar pe care un mix de somnifere si alcool il agita peste masura si il facea de necontrolat, mi-a adus aminte de poemul lui Baudelaire:

Isi desfacea, asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin

O prima surpriza in noaptea care tocmai s-a incheiat a fost sa descopar ca si intre asistentii cu experienta exista unii care mai au reactii viscerale in fata diverselor forme de exteriorizare a secretiilor, dar ca si ei isi controleaza aceste reactii, astfel incat isi pot duce treaba la bun sfarsit. Fata incremeneste intr-o grimasa, dar mana continua, la fel de sigura, sa prinda o linie, sa introduca o sonda, sa tina un lighean, sa lege o fasa.

Nu vreau sa intru in detalii, o sa spun doar ca am avut parte de meniul complet de “turpitudini” si ca nimic nu mi s-a mai parut de neprivit. Am urmarit indeaproape doua lavaje gastrice ale unor paciente care incercasera sa se sinucida si m-am gandit ca, mai inainte de a fi egali in fata mortii, suntem cu totii egali in fata reflexului de voma.

Cu adevarat “tari” si greu de digerat mi s-au parut reactiile unora dintre acesti pacienti. Am auzit injuraturi mai scabroase decat varsaturile acelorasi personaje si amenintari pe langa care violenta sangerarilor acute palea. Medicii, paramedicii si asistentii au parte zi de zi si noapte de noapte de acest cor al nerecunostintei si s-au obisnuit cu el, asa cum s-au obisnuit cu nenumaratele neajunsuri ale sistemului medical din Romania. Mie, insa, abia acest spectacol mi s-a parut cu adevarat dezgustator si am ramas de cateva ori inmarmurit in fata rautatii dezgolite a acestor semeni ai mei.

Cu atat mai mult, m-a impresionat in acest peisaj figura doctorului Olteanu, de-o bunatate exemplara. Chiar si cand unul dintre pacienti innebunise cu delirul lui psihotic tot salonul, doctorul Olteanu avea inca rabdare sa-l roage cu o voce calda, dar ferma, aproape paterna, sa se potoleasca. Si nu o data, ci de zeci si zeci de ori. Iar vocea isi facea de fiecare data efectul, mai puternica decat un sedativ. “Imi mai zice nevasta-mea cateodata: Daca-ti mai lasi barba asta alba sa creasca, data viitoare cand o sa cobori din elicopter, asa implinit si imbracat in rosu, o sa zica lumea ca a venit Mos Craciun.”, povesteste hitru doctorul. Adevarul e ca, dincolo de asemanarea fizica, n-are cum sa nu te frapeze bonomia pe care doctorul Olteanu a imprumutat-o din personalitatea Mosului.

De altfel, toti cei pe care i-am cunoscut in noaptea asta sunt oameni speciali, facuti din alt aluat decat noi, ceilalti. Nu stiu cum sa fac sa evit cliseul, asa ca o sa va rog sa mi-l ingaduiti – chiar si in spatele unor mutre morocanoase, al unor priviri obosite, al unor replici severe, sub halatul lucratorilor de la UPU SMURD se simte falfaitul unor aripi.

Actualul procent din PIB alocat Sanatatii, pe langa faptul ca este jenant de mic, il obliga pe medicul roman sa devina vrajitor! Sa faca din imposibil posibil, iar daca nu poate, automat va fi considerat incompetent si pus la zid de toata societatea. (…)

Iar daca nu intelegeti ca in actualele conditii este imposibil sa ne practicam meseria, nu ne mai ramane decat solutia radicala, aceea de a renunta la ea. Stiti ce sentimente ciudate si amestecate au medicii care fac cu pasiune munca lor? Senzatia de goliciune si munca in zadar, de neputinta si vinovatie, sentimentul ca am invatat degeaba, fiindca in afara pasiunii nu avem cu ce sa-i ajutam pe pacienti. Medicamente, aparatura, conditii decente de lucru, toate depind de altii, nu de doctorul obisnuit care vrea sa salveze vieti.

Iar pacientii, ei ce vina au? Aceea ca s-au nascut in tara in care spitalele nu sunt dotate corespunzator. si nu vorbim de aparate medicale ultraperformante, ci de strictul necesar ca sa putem pune un diagnostic corect, dupa cum am invatat.

Si cu ce au mai gresit pacientii romani? Ca nu-si permit sa se trateze in strainatate, unde din ce in ce mai des tot pe mana medicilor romani ar ajunge. Ca nu au bani suficienti sa-si cumpere medicamentele prescrise de noi, desi contribuie la fondurile Sanatatii.

Nu le ramane celor 21 de milioane de romani, care se imputineaza pe zi ce trece, decat sa se roage sa traiasca mult si bine, dar sanatosi. In Romania poti sa fii oricum, numai bolnav nu!

Semnează:

• Prof. dr. Vasile Astarastoae, presedintele Colegiului Medicilor din Romania
• Prof. dr. Vladimir Belis, vicepresedintele Colegiului Medicilor din Bucuresti
• Dr. Florin Chirculescu, presedintele Sindicatului National al Medicilor

:: citeşte textul integral al scrisorii

Ca şi în cazul celebrei taxe auto, mă supără faptul că se foloseşte un pretext etic pentru a masca o necesitate economică. Atunci era vorba de o taxă protecţionistă (lucru recunoscut inclusiv de premierul Tăriceanu) fardată ecologist. Am susţinut-o pentru că, întâmplător, eram de acord şi cu adevăratul ei mobil – protejarea locurilor de muncă din industria auto locală.

Acum, însă, vorbim de o taxă menită să întărească bugetul de stat, şubrezit de criză, dar mascată sub pretextul protejării sănătăţii populaţiei. Că alimentele de tip fast-food sunt nocive e în afara oricărei discuţii. Dar problema este dacă această taxă va scădea cu adevărat consumul acestor alimente şi dacă acesta este cel mai bun moment pentru ca ea să fie adoptată.

Ministrul Sănătăţii a făcut analogia cu taxa pe viciu care există în cazul ţigărilor. Analogia e instructivă, pentru că nici în acest caz creşterea preţului nu a scăzut consumul, ci doar calitatea ţigărilor fumate. Mi-aduc aminte, acum mulţi ani, că, după un val de astfel de scumpiri, părinţii mei, fumători înrăiţi de L&M au trecut pe Winchester, iar directoarea şcolii unde învăţam a trecut de pe Kent lung pe Assos. Mă tem că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu taxa pe fast-food: oamenii nu vor consuma mai puţine alimente nocive, ci vor consuma la fel de multe alimente, dar mai ieftine, adică şi mai nocive.

Momentul ales pentru această taxă mi se pare şi el nefericit. Opţiunea pentru fast-food este dictată pentru cei mai mulţi de sărăcie, iar a colecta taxe de la săraci în timpul unei crize mi se pare profund imoral.

Cred că o criză ca cea de acum este un bun moment pentru a introduce impozitarea progresivă, pentru taxe pe produse de lux, pentru taxarea moştenirilor. Adică pentru a lua de la cei care câştigă, totuşi, peste medie şi care au de unde să-şi reajusteze consumul. A-i taxa masiv şi indistinct pe cei care deja nu prea au pe unde scoate cămaşa e o politică nesănătoasă din punct de vedere social.

Spun lucrurile astea din perspectiva cuiva care promovează alimentaţia sănătoasă. Dar una este să te asiguri că producătorii şi distribuitorii îşi informează corect consumatorii, ba chiar să-i obligi să cheltuie un procent din vânzări pentru programe de educaţie, şi alta e să pui o taxă la vânzare, pe care s-o colecteze direct statul şi să facă apoi cu ea ce-a făcut şi cu taxa auto şi cu taxele de mediu, adică RIGUROS nimic*.

Încă aştept un sistem de etichetare pe alimente pe care să-l înţeleagă şi pensionarii şi adolescenţii şi ţăranii. Dacă s-ar ocupa cu aşa ceva, ministrul sănătăţii ar rămâne în istorie. Aşa, va rămâne numai în înjurăturile clienţilor de fast-food.

* vă explic altă-dată mecanismul prin care Guvernul a reuşit să transforme, în cazul taxei auto, o taxă nefiscală (adică pe care n-o poate folosi în cadrul bugetului de stat, ci doar pentru destinaţia pentru care a fost creată) într-o taxă fiscală

Vreau să încep prin a recunoaşte virtuţile acestui produs cosmetic care oferă de sute de ani confort şi camuflaj tenului creat după chipul şi asemănarea fâşiei Gaza. Nu trebuie să-mi spui, am observat şi eu că există momente când şi cea mai frumoasă faţă din lume poate ajunge să arate ca un calcan netencuit care stă să se dărâme. Înţeleg şi îţi respect nevoia de a te ascunde uneori în spatele unei măşti care te face o vreme părtaşă la o iluzorie perfecţiune.

Nici nu pot fi ipocrit. Dacă m-ai văzut vreodată pe sticlă, mai mult ca sigur trecusem pe la Machiaj, acest Serviciu de Informaţii al oricărei televiziuni care se respectă. Ştiu bine că fotografia, cinematograful, televiziunea, publicitatea şi star-system-ul datorează atât de mult fondului de ten, încât acesta ar merita să aibă propria stea pe Hollywood Walk of Fame. O stea pudrată, cu urma unui bureţel încrustată în ea.

Admit că machiajul joacă un rol asemănător cu îmbrăcămintea şi cu accesoriile. E dreptul lor să falsifice pentru ca, în cele din urmă, să înfrumuseţeze. Nu sunt un purist care-şi doreşte să cunoască la fiecare dineu sau la fiecare colţ de stradă femeia-în-sine. Dimpotrivă – îmi place să admir şi să mă delectez cu minciuna frumoasă pe care stilul o construieşte în jurul fiecăruia dintre noi, iar pictura pe faţă, pentru că, până la urmă, despre asta vorbim, este o artă şi o armă legitimă în acest demers.

Dar dă-mi voie să-ţi reamintesc, pentru că uneori îmi pare că uiţi, că tot acest joc este o convenţie. Ştim amândoi că nici hainele, nici machiajul, nici accesoriile nu fac parte din noi. Ele sunt încă un înveliş cu care civilizaţia ne-a obişnuit să ne protejăm intimitatea. Codul vestimentar spune foarte bine această poveste: dacă nu m-ai văzut până acum decât în costum şi cu nodul bine strâns la cravată, cel mai probabil e că nu ne cunoaştem cu adevărat. Dacă mă ştii în blugi şi cămaşă, înseamnă că suntem ceva mai apropiaţi. Dacă m-ai văzut în pantaloni scurţi sau de trening, mai mult ca sigur că suntem prieteni sau vecini.

Gândeşte-te acum cât de ciudat ar fi ca eu să apar într-o ţinută de gală la o cină cu prietenii, fără să am o explicaţie pentru acest exces vestimentar. Sau ca tu să petreci o zi de vacanţă purtând taior şi pantofi cu toc. Lucrurile astea nu se întâmplă pentru că tendinţa naturală a omului este să se îmbrace cât mai comod, iar ţinutele, pe măsură ce devin mai formale, sunt şi mai obositoare. Aşa că, dacă nu eşti Marian Dârţă, nu te îmbraci niciodată mai formal decât este cazul.

Cu machiajul, lucrurile ar trebui să stea, cel puţin în teorie, la fel. E mai comod fără. Iar între oameni care se cunosc bine, n-ar avea, în mod normal, ce să caute. Pentru că nu are, cu adevărat, ce să ascundă. Nu te-ndrăgesc mai mult, nu te apreciez mai tare, nu mă simt mai bine cu tine dacă între noi doi stă o peliculă de oxizi de fier. Crede-mă pe cuvânt, indiferent ce-ţi spun toate prietenele tale…

Te privesc uneori şi mă gândesc că te-ai obişnuit atât de tare cu reflexia ta mată în oglindă încât ţi se pare mai comod să fii machiată decât să nu fii. Sper că îţi dai seama că asta e nevroză curată. Şi, dacă tot suntem la ora francheţii, trebuie să-ţi mai spun ceva: nu e suficient să foloseşti fond de ten, ar trebui să-mi picuri şi atropină în ochi ca să nu mă prind că ceea ce văd nu e tenul tău.

Aşa că ce rost are cu adevărat mascarada asta? Nu spun că imperfecţiunile tenului sunt plăcute la vedere, dar, privită de aproape, nici o peliculă de oxid nu e mai brează. Iar dacă doar astea sunt opţiunile, daca un ten curat şi sănătos e în afara discuţiei, am să prefer mereu să contemplu o faţă de om mai degrabă decât o mască de praf.

Sunt conştient că nu vorbesc în numele tuturor bărbaţilor. Dar cred că nu suntem puţini cei care ne cerem dreptul la autenticitate atunci când convenţiile, barierele şi hainele cad. Observi că nu cerem dreptul la cămăşi nepătate şi nici la un mediu sănătos (ce conţin prafurile alea te priveşte, dar nu strică să mai arunci un ochi şi aici când ai vreme). Cerem doar un strop de adevăr cu care să ne fardăm iluziile.

Acestea fiind spuse, sper să nu ţi se pară nepotrivită rugămintea mea. Fă-mi pe plac şi foloseşte fondul de ten mai des pentru ceilalţi şi mai rar pentru mine. Oricum, dimineaţa, când îţi descopăr întâi umărul, apoi gâtul şi abia cu al treilea sărut obrazul, între noi doi nu mai stă aproape nimic.

:: Elle, noiembrie 2009

Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură.

Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“.

Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.

În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic.

Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul.

E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.

Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla.

Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu.

Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o.

Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor.

:: de aici