abonează-te prin RSS Feed

Thursday, March 18, 2010

Omul, cât trăieşte,-nvaţă

Posted by dragos bucurenci on March 2, 2010

Ediţia “Bună ca viaţa” despre educaţia continuă, adică despre ce mai înveţi când eşti deja om mare şi crezi că le ştii pe toate. Cu Monica Anghel.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

  • Share/Bookmark

Educaţia continuă

Posted by dragos bucurenci on February 8, 2010

Diseară, de la 23.30, pe TVR1 la “Bună ca viaţa” vorbim despre educaţia continuă, adică despre ce mai învăţăm când suntem oameni mari şi credem că le ştim deja pe toate.

Am invitat-o pe Monica Anghel să ne vorbească despre o pasiune mai puţin cunoscută pe care şi-a descoperit-o acum un an: aikido. Iar dacă artele marţiale nu vă tentează, emisiunea vă recomandă cursurile de cultură generală oferite de Fundaţia Calea Victoriei, cele de pictură sau de hipism.

Pentru “Sfatul practic”, Laura a invitat-o pe Magda Mihăilă, o telespectatoare a emisiunii, să ia primele ei lecţii de înot, pentru că şi înotul poate fi învăţat indiferent de vârstă.

Pe Magda am “recrutat-o” de pe pagina mea de Facebook unde, când am întrebat “Cine nu ştie să înoate şi vrea să înveţe?” am primit un număr copleşitor de răspunsuri, semn că nu sunt puţini cei care cred că nu e niciodată prea târziu ca să înveţi ceva nou.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

  • Share/Bookmark

Ce te faci când nu ştii pe unde s-o apuci

Posted by dragos bucurenci on January 19, 2010

M-apucă râsul când mă gândesc la ce mi-am dorit eu să devin când o să mă fac mare. Reiau doar câteva dintre opţiuni, ca să vă faceţi o idee despre cât de hotărât am fost în ce priveşte cariera: în plin regim comunism, prin ‘86-’87, deci pe la 5-6 ani, planul era să ajung secretar general, să mă plimb cu elicopterul şi să apar la televizor (există o infamă înregistrare video a acestei declaraţii, despre care mi se tot povesteşte, dar pe care eu n-am văzut-o niciodată şi de care nu-mi amintesc, să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!).

Venirea democraţiei mi-a spulberat proiectul politic, dar nu mi-a ucis speranţele de mai bine. Pe la 8 ani visam să devin diplomat. Eram varză la meditaţiile de franceză şi abia mă mişcam la cele de engleză, dar îmi făcea teribil cu ochiul sintagma “vizită oficială”. Mama Ralucăi, o bună prietenă, m-a deconseillat: “Ţie ţi se văd toate emoţiile pe faţă, orice, numai nu diplomat…”

Am vrut, apoi, să mă fac ce-am văzut în jur: învăţător şi apoi profesor. Dintre profesiile liberale, mă vedeam când jurnalist, când fotograf, când actor, când scriitor, dar cel mai adesea director. La sfârşitul gimnaziului, directoarea m-a pus să-i promit că dau la ATF. Nu i-am promis şi n-am dat.

Liceul a adus cu sine opţiunile “serioase”. După o rătăcire de-o vară, timp în care am vrut să mă fac preot, m-am resemnat să mă înscriu în tradiţia familiei (pe linie maternă) şi să inaugurez a treia generaţie de chimişti. Într-a zecea, chimia mi se părea deja neinteresantă şi mă vedeam fizician. Apoi i-am descoperit pe Thomas Kuhn şi pe Horia Patapievici şi mi-am spus că merit un destin chiar şi mai măreţ. Părinţii au fost consternaţi să afle că odrasla se hotărâse să devină filosof.

Citeşte mai departe… »

  • Share/Bookmark

Şcoala profesorilor

Posted by dragos bucurenci on October 23, 2009

Am fost de curând în vizită într-unul dintre liceele Capitalei. Când natura şi-a cerut drepturile, am vizitat “toaleta elevilor”, ocazie cu care mi-am adus aminte de această segregaţie idioată care persistă din anii comunismului în şcolile româneşti:

  • scara profesorilor / scara elevilor
  • intrarea profesorilor / intrarea elevilor
  • toaleta profesorilor / toaletele elevilor
  • fumoarul profesorilor / fumoarul (neoficial) al elevilor

I-am întrebat pe liceeni cu care m-am văzut dacă stupizeniile astea mai există şi azi şi mi-au spus că da.

Pedagogii noştri n-au aflat nici acum că oamenii învaţă în primul rând din ce văd, nu din ce li se spune. Toate orele de educaţie civică, tot bla-bla-ul despre libertate şi democraţie, toate sunt inutile câtă vreme şcoala păstrează o segregaţie care-i învaţă pe copii că unii sunt mai egali decât alţii şi, ca atare, au dreptul la capac şi la hârtie igienică atunci când merg la closet.

Între “scara profesorilor” şi aroganţele cu girofar ale politicienilor distanţa culturală e practic nulă. Demnitarii au învăţat încă de pe băncile şcolii, de la profesorii lor, că prostimea nu trebuie să stea în calea barosanilor şi că, în general, fraierii ar face bine să stea dracului în banca lor.

O să-mi spuneţi că, dacă elevii ar avea acces la toaleta profesorilor, şi aceasta ar ajunge să arate la fel de jalnic ca cele ale elevilor. Sunt convins că aşa se va întâmpla. Dar dacă ăsta e nivelul de civilizaţie pe care dascălii au reuşit să-l insufle elevilor, ar face mai bine să şi-l asume. Măcar aşa mai au o şansă de a-l schimba.

  • Share/Bookmark

Mai multe veri de neuitat

Posted by dragos bucurenci on August 14, 2009

Pentru unii, copilăria la ţară a fost un basm frumos. Pentru mine, a fost mai degrabă un coşmar.

EsquireFiecare 15 iunie era la fel. Nici nu coboram bine cu coroniţa de pe podium, că începea graba. Îi aruncam din mers învăţătoarei celofanul cu garoafe, îmi luam pe fugă rămas bun de celelalte bluze pepit sau cravate de pionier, o culegeam şi pe soru-mea de la coroniţele ei cu un an mai mari şi porneam, împreună cu bunica, în pas alert spre ieşire. Aici ne aştepta bunicul, în bascheţi albi, pantaloni lungi de culoarea cafelei şi cămaşă prazulie cu mâneci scurte, sub care se ghiceau câteva fire de păr alb strivite de maioul-plasă.

Cu dedicaţia şi precizia unui inginer de nave cosmice, bunicul face ultimele pregătiri la Oltcit-ul alb, burduşit de bagaje. Eu şi cu Simina ne aşezăm turceşte pe bancheta din spate, căci în locul destinat picioarelor stau înghesuite plase cu borcane goale învelite în ziarul “Scânteia”. După ce bunicul îndepărtează ultima impuritate de pe lamela ştergătoarelor, iar bunica îşi aranjează pentru ultima oară în oglinda parasolarului coafura împietrită cu fixativ, mica noastră şatră motorizată porneşte la drum.

Motivul grabei, ca întotdeauna: să nu prindem aglomeraţia. Bunica nu suferă aglomeraţia. Deşi nu conduce ea, sau poate tocmai de aceea, când nimerim într-o coloană de maşini în care se circulă “bară la bară”, strânge din buze, pufăie şi şuieră încet ca un marfar aproape de staţie, în vreme ce-şi clatină dezaprobator capul : “Am spus eu că trebuia să plecăm mai devreme…”

Citeşte mai departe… »

  • Share/Bookmark

Lecţia de citire

Posted by dragos bucurenci on July 10, 2009

Tramvaiul cu care mergeam la căminul de copii de la periferia cartierului Bucureştii Noi era aproape gol. Ne ţineau companie câţiva navetişti îmbrăcaţi în haine cenuşii, câte un purtător de salopetă mirosind a băutură ori câte un cerşetor care moţăia, lăsându-se legănat de hurducăturile vagonului.

Coboram la capăt de linie. Aici, unde şina descrie un cerc perfect pentru a se reîntoarce în centrul civilizat, ne aşteptau străduţele desfundate, maidanul plin de praf sau înnoroiat de ploaie, casele derăpănate, instalaţiile industriale lăsate în paragină, şina de tren abandonată, cu buruieni înalte crescute printre traverse, şi haitele de câini ai nimănui, foarte periculoşi după lăsarea serii.

În acest peisaj dezolant, trebuie că eram o apariţie cel puţin insolită. Eu purtam un parpalac bej şi o şapcă în carouri, iar în mână duceam o servietă de piele neagră din anii ‘50. Poate că ţinuta vintage mi s-ar fi potrivit dacă n-aş fi avut decât 17 ani. Andreea, fata care mă însoţea, era studentă în anul I la Litere, purta ochelari, o haină trei sferturi, o geantă elegantă şi cizme din piele întoarsă. Motivul descinderii noastre în acest capăt de lume nu era, nici el, mai puţin neobişnuit.

Citeşte mai departe… »

  • Share/Bookmark

Sunt becher

Posted by dragos bucurenci on June 26, 2009

Tata zice că becher e echivalentul românesc al lui bachelor. Dicţionarele zic altceva, dar de data asta îl cred pe tata.

Am încercat de patru ori. De trei ori m-am lăsat. Primii zece ani sunt grei, pân-ajungi în anu’ 3. În cazul meu, expresia a căpătat un sens aproape literal: n-au fost zece, au fost nouă. Dar a patra oară nu m-a mai terminat ea pe mine, am terminat-o eu pe ea. De facultate vorbesc. Cu o lucrare despre Muzeul Ţăranului Român, un semn de drag pe care i l-am făcut Irinei Nicolau. Ea venise cu ideea să dau la Istoria Artei.

Şi tot luna asta am devenit unul dintre cei zece traineri autorizaţi pentru România ai modelului Process Communication, aşa că în curând ne vom putea întâlni la cursurile pe care le voi ţine despre acest model.

Povestea merge mai departe. Eu plec o săptămână la ţară.

  • Share/Bookmark