Zece echipe ale elevilor de gimnaziu şi liceu din liga voluntarilor EcoChampions cuceresc titlul de campioni ai fair-play-ului faţă de natură la Constanţa, după multe probe îndeplinite cu succes şi creativitate.

Pe parcursul celor cinci luni de campionat ecologist, echipele EcoChampions au învăţat cum să se implice voluntar în comunitatea locală, prin acţiuni de protecţia mediului concepute şi implementate de ei.

Anotimpurile şi schimbările climatice, Eurovizionul Ecologic, crearea petiţiilor verzi, descrierea ”Mama Natură” sau vizionarea unor filme cu tematici ecologiste, au fost unele dintre cele mai simpatice şi educative activităţi la care elevii au participat activ în cadrul echipelor.

Cursurile de ecologie au fost predate ca antrenament săptămânal de profesori, iar marea finală EcoChampions constă în realizarea unui proiect local de impact asupra protecţiei mediului din zonă. Finala şi titlul de campion-voluntar sunt puse în joc în luna aprilie a acestui an.

EcoChampions este un proiect educaţional de protecţia mediului destinat tinerilor constănţeni, lansat de MaiMultVerde şi Grupul CEZ, în parteneriat cu Mare Nostrum şi Inspectoratul Şcolar Constanţa.

:: detalii pe ecochampions.ro

:: vezi mai multe fotografii pe pagina de Facebook MaiMultVerde

MaiMultVerde şi Grupul CEZ, în parteneriat cu Mare Nostrum şi Inspectoratul Şcolar Constanţa, dau startul preliminariilor în liga voluntariatului de protecţia mediului, EcoChampions.

Campionatul de voluntariat pregăteşte elevii de gimnaziu şi liceu pentru confruntările cu adversarii naturii.

Prin fair-play faţă de natură, zece şcoli şi licee din Constanţa luptă pentru titlul şi cupa Ecochampions. Elevii se întrec în cursuri teoretice de educaţie ecologică şi la cât mai multe fapte bune, puse în practică pentru natură şi comunitatea locală.

Spiriduşii Naturii, Eco-Maniacii sau Green Fingers sunt câteva dintre echipele pretendente la titlul verde de ‘ecochampion’. Marea finală are loc în martie 2011 şi se va ‘juca’ prin zece acţiuni locale de protecţia mediului în Constanţa, câte una pentru fiecare echipă de tineri voluntari.

Cele mai bune două echipe vor câştiga 3000 de euro pentru şcolile reprezentative,  iar 40 de ecocampioni vor pleca timp de o săptămână, într-o tabără educaţională pe tema de protecţiei mediului.

:: detalii pe maimultverde.ro şi ecochampions.ro

Cadouri pentru pomi | Un copil care nu merge la şcoală nu ştie să îi scrie lui Moş Crăciun | Poţi salva o viaţă cu un simplu apel telefonic

Cadouri pentru pomi

Cadourile caritabile de sărbători sunt un bun prilej să-i bucuri pe cei dragi şi să susţii iniţiativele de mediu bazate pe voluntariat.

Oktal.ro donează către MaiMultVerde 3% din valoarea produselor de IT pe care le vinde prin intermediul magazinului caritabil www.charitygift.ro. Fă cadouri caritabile şi susţii activităţile de plantare şi curăţenie ale voluntarilor MaiMultVerde!

:: detalii pe maimultverde.ro

Un copil care nu merge la școală nu știe să îi scrie lui Moș Crăciun

În ajun de sărbători, fă o faptă bună ajutând un copil să meargă la școală. Accesează www.sustineunicef.ro și urmează pașii pentru a face o donație. Darul tău îi poate da unui copil șansa la educație.

Poţi salva o viaţă cu un simplu apel telefonic

Andrei (Cioini, pentru prieteni) are 28 de ani și până nu demult era la fel de sănătos ca noi toți. Acum a fost diagnosticat cu leucemie limfoblastică și are nevoie de un transplant de celule stem, în valoare de 218.242 euro. Îl poți ajuta donând 5 euro printr-un apel la 0900.900.088 (număr valabil în reţeaua Romtelecom) sau făcând donaţii în conturile RO 81 INGB 0000 9999 01705974 (RON) sau RO 73 INGB 0000 9999 02156489 (EUR).

As France and Romania play human ping-pong, hundreds of thousands of children are getting even less schooling than their parents received a generation ago.  Another whole generation of Roma is going to be unemployable unless they start school at the same age as other European children.

:: în The Economist, Leslie Hawke semnează o scrisoare în care prezintă o soluţie eficientă la problema romilor. Citeşte textul integral aici.

Mie unul mi se pare hilar că un stat care cheltuie aiurea o groază de bani în poliţie, justiţie şi în sistemul penitenicar pentru a controla problema romilor nu investeşte într-o soluţie care ar lucra la rădăcina problemei: copiii romi sunt prea săraci ca să meargă la şcoală.

Voi ce părere aveţi?

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Am invitat-o pe Monica Anghel să ne vorbească despre o pasiune mai puţin cunoscută pe care şi-a descoperit-o acum un an: aikido. Iar dacă artele marţiale nu vă tentează, emisiunea vă recomandă cursurile de cultură generală oferite de Fundaţia Calea Victoriei, cele de pictură sau de hipism.

Pentru “Sfatul practic”, Laura a invitat-o pe Magda Mihăilă, o telespectatoare a emisiunii, să ia primele ei lecţii de înot, pentru că şi înotul poate fi învăţat indiferent de vârstă.

Pe Magda am “recrutat-o” de pe pagina mea de Facebook unde, când am întrebat “Cine nu ştie să înoate şi vrea să înveţe?” am primit un număr copleşitor de răspunsuri, semn că nu sunt puţini cei care cred că nu e niciodată prea târziu ca să înveţi ceva nou.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Venirea democraţiei mi-a spulberat proiectul politic, dar nu mi-a ucis speranţele de mai bine. Pe la 8 ani visam să devin diplomat. Eram varză la meditaţiile de franceză şi abia mă mişcam la cele de engleză, dar îmi făcea teribil cu ochiul sintagma “vizită oficială”. Mama Ralucăi, o bună prietenă, m-a deconseillat: “Ţie ţi se văd toate emoţiile pe faţă, orice, numai nu diplomat…”

Am vrut, apoi, să mă fac ce-am văzut în jur: învăţător şi apoi profesor. Dintre profesiile liberale, mă vedeam când jurnalist, când fotograf, când actor, când scriitor, dar cel mai adesea director. La sfârşitul gimnaziului, directoarea m-a pus să-i promit că dau la ATF. Nu i-am promis şi n-am dat.

Liceul a adus cu sine opţiunile “serioase”. După o rătăcire de-o vară, timp în care am vrut să mă fac preot, m-am resemnat să mă înscriu în tradiţia familiei (pe linie maternă) şi să inaugurez a treia generaţie de chimişti. Într-a zecea, chimia mi se părea deja neinteresantă şi mă vedeam fizician. Apoi i-am descoperit pe Thomas Kuhn şi pe Horia Patapievici şi mi-am spus că merit un destin chiar şi mai măreţ. Părinţii au fost consternaţi să afle că odrasla se hotărâse să devină filosof.

De dat am dat şi la Filosofie şi la Ştiinţe Politice, dar de profesat mă ocup de 10 ani cu managementul şi cu comunicarea. Dacă cineva mi-ar fi spus acum două decenii că sunt mai multe meserii în care poţi să zbori cu elicopterul şi să apari la televizor, mi-ar fi făcut un mare bine. Singurul sfat pertinent pe care l-am primit despre carieră când eram mic a fost cel pe care mi l-a dat mama Ralucăi.

Nu cred că sunt un caz singular. Ştiu foarte puţini oameni care au ştiut de timpuriu ce vor să se facă şi care şi-au investit inteligent resursele în câteva opţiuni, în loc să şi le risipească într-o puzderie. Un exemplu este Raluca – o aud de la 7 ani că vrea să devină magistrat şi, de câţiva ani, e procuror cu acte-n regulă.

Nu spun că nu e bine să fii flexibil şi că mie nu mi-a folosit tot acest zig-zag. Dar tare bine mi-ar fi făcut să fi primit şi nişte îndrumări care să lege aptitudinile mele de posibilele profesii care-mi tot treceau prin faţa ochilor. Desigur, asta ar fi însemnat ca cineva să-mi măsoare aceste aptitudini şi să ştie să facă aceste corelaţii.

Omul la care mă gândesc este consilierul de carieră – încă absent în şcolile româneşti (un lucru bine semnalat şi de campania de astă-toamnă a lui Tudor Chirilă).

Am făcut tot acest ocol ca să vă prezint o prietenă, pe Mihaela Feodorof, pe scurt Feo. Am cunoscut-o în comunitatea Erudio, pe vremea când era director de resurse umane la BRD. Acum câteva luni, Feo şi-a deschis o mică afacere de consultanţă care oferă, între altele, exact genul de consiliere care mie mi-a lipsit şi care cred că lipseşte încă acut în sistemul educaţional din România. Feo are şi o prezenţă online la yourway.ro – vă îndemn călduros să-i treceţi pragul, fie că sunteţi părinte, copil sau tânăr profesionist.

• scara profesorilor / scara elevilor
• intrarea profesorilor / intrarea elevilor
• toaleta profesorilor / toaletele elevilor
• fumoarul profesorilor / fumoarul (neoficial) al elevilor

I-am întrebat pe liceeni cu care m-am văzut dacă stupizeniile astea mai există şi azi şi mi-au spus că da.

Pedagogii noştri n-au aflat nici acum că oamenii învaţă în primul rând din ce văd, nu din ce li se spune. Toate orele de educaţie civică, tot bla-bla-ul despre libertate şi democraţie, toate sunt inutile câtă vreme şcoala păstrează o segregaţie care-i învaţă pe copii că unii sunt mai egali decât alţii şi, ca atare, au dreptul la capac şi la hârtie igienică atunci când merg la closet.

Între “scara profesorilor” şi aroganţele cu girofar ale politicienilor distanţa culturală e practic nulă. Demnitarii au învăţat încă de pe băncile şcolii, de la profesorii lor, că prostimea nu trebuie să stea în calea barosanilor şi că, în general, fraierii ar face bine să stea dracului în banca lor.

O să-mi spuneţi că, dacă elevii ar avea acces la toaleta profesorilor, şi aceasta ar ajunge să arate la fel de jalnic ca cele ale elevilor. Sunt convins că aşa se va întâmpla. Dar dacă ăsta e nivelul de civilizaţie pe care dascălii au reuşit să-l insufle elevilor, ar face mai bine să şi-l asume. Măcar aşa mai au o şansă de a-l schimba.

Fiecare 15 iunie era la fel. Nici nu coboram bine cu coroniţa de pe podium, că începea graba. Îi aruncam din mers învăţătoarei celofanul cu garoafe, îmi luam pe fugă rămas bun de celelalte bluze pepit sau cravate de pionier, o culegeam şi pe soru-mea de la coroniţele ei cu un an mai mari şi porneam, împreună cu bunica, în pas alert spre ieşire. Aici ne aştepta bunicul, în bascheţi albi, pantaloni lungi de culoarea cafelei şi cămaşă prazulie cu mâneci scurte, sub care se ghiceau câteva fire de păr alb strivite de maioul-plasă.

Cu dedicaţia şi precizia unui inginer de nave cosmice, bunicul face ultimele pregătiri la Oltcit-ul alb, burduşit de bagaje. Eu şi cu Simina ne aşezăm turceşte pe bancheta din spate, căci în locul destinat picioarelor stau înghesuite plase cu borcane goale învelite în ziarul “Scânteia”. După ce bunicul îndepărtează ultima impuritate de pe lamela ştergătoarelor, iar bunica îşi aranjează pentru ultima oară în oglinda parasolarului coafura împietrită cu fixativ, mica noastră şatră motorizată porneşte la drum.

Motivul grabei, ca întotdeauna: să nu prindem aglomeraţia. Bunica nu suferă aglomeraţia. Deşi nu conduce ea, sau poate tocmai de aceea, când nimerim într-o coloană de maşini în care se circulă “bară la bară”, strânge din buze, pufăie şi şuieră încet ca un marfar aproape de staţie, în vreme ce-şi clatină dezaprobator capul : “Am spus eu că trebuia să plecăm mai devreme…”

Destinaţia: la ţară, într-un sat de la poalele masivului Iezer-Păpuşa, unde s-a născut bunicul şi unde avem o casă de vacanţă. Aici urmează să stăm tot restul verii, cu foarte mici interludii turistice: Băile Felix sau alte izvoare puturoase de sănătate.

Viaţa la ţară se compune dintr-o serie de corvezi zilnice pe care morala proletară a bunicii şi a bunicului le fac să pară foarte potrivite pentru creşterea nepoţilor. Despre prietenii şi colegii noştri de la Bucureşti, bunica ne spune că sunt crescuţi “cu cheia de gât” pe maidanele dintre blocuri şi că “ar da orice” să aibă şi ei o casă la ţară. Aşa că în vreme ce ei bat mingea şi se plictisesc grozav jucând şotron sau leapşa printre tomberoane, eu şi cu Simina săpăm, greblăm, însămânţăm, plivim, udăm, culegem, alegem, despieliţăm, afânăm, vopsim, rindeluim, cărăm şi curăţăm.

Sigur, nu tot timpul. În vreme ce Simina, care e crescută mai mult de bunici, primeşte toate sarcinile cu o bună-dispoziţie suspectă, eu, care sunt crescut mai mult de părinţi, mă revolt şi cer să fiu lăsat în pace să-mi văd de joacă. Dezacordul se lasă cu invective, bunica mă face “obraznic”, bunicul şi cu soru-mea mă fac “putoare”, eu tot nu mă las. Conflictul degenerează iute şi se trece la corecţii fizice. Siminei i se face milă, plânge şi promite că “face ea”, mie mi se face ruşine şi consimt, totuşi, “să fac şi eu”.

În afară de corvezi, putem să ne jucăm, cu condiţia să mâncăm tot la masă şi să dormim după-amiaza. Evident, mă joc cu copiii de pe uliţă sau cu rudele din sat, nu pot să-mi chem prietenii de la Bucureşti. Bunica mai invită, totuşi, prietene de-ale Siminei, după ce le supune unui sever control de conformitate. Ca să poată trece testul, trebuie să fie cel puţin sclifosite.

Culmea ghinionului, ziua mea pică vara aşa că, până la vârsta de 14 ani, n-am apucat să mi-o serbez vreodată alături de prietenii mei. Din obişnuinţă, nu mi-am mai serbat-o cu prietenii nici în anii care au urmat, deşi nu mă mai împiedica nimeni.

Toamna, pe 14 septembrie seara, nici o singură zi mai devreme, Oltcit-ul ne aducea înapoi în Bucureşti. Epuizaţi, şi noi, şi bunicii, bifam încă o vacanţă de vis la ţară, despre care nu aveam să le povestesc prietenilor şi colegilor absolut nimic, pentru că nu se întâmplase cu adevărat nimic interesant.

:: Esquire, mai 2009

Coboram la capăt de linie. Aici, unde şina descrie un cerc perfect pentru a se reîntoarce în centrul civilizat, ne aşteptau străduţele desfundate, maidanul plin de praf sau înnoroiat de ploaie, casele derăpănate, instalaţiile industriale lăsate în paragină, şina de tren abandonată, cu buruieni înalte crescute printre traverse, şi haitele de câini ai nimănui, foarte periculoşi după lăsarea serii.

În acest peisaj dezolant, trebuie că eram o apariţie cel puţin insolită. Eu purtam un parpalac bej şi o şapcă în carouri, iar în mână duceam o servietă de piele neagră din anii ’50. Poate că ţinuta vintage mi s-ar fi potrivit dacă n-aş fi avut decât 17 ani. Andreea, fata care mă însoţea, era studentă în anul I la Litere, purta ochelari, o haină trei sferturi, o geantă elegantă şi cizme din piele întoarsă. Motivul descinderii noastre în acest capăt de lume nu era, nici el, mai puţin neobişnuit.

Acum 10 ani, cei de la “Salvaţi copiii” au creat un program de ajutorare a copiilor instituţionalizaţi, “Big Brother”. În cadrul programului, mai mulţi elevi şi studenţi s-au oferit să facă meditaţii cu elevii de clasa a VIII-a din căminele pentru copii. În deceniul trecut, în România meditaţiile erau aproape obligatorii pentru a avea o şansă reală de a trece examenul de admitere în liceu sau bacul. Căminele pentru copii, altă anomalie educaţională, erau şi ele o realitate curentă.

Până să particip ca voluntar în acest program organizat de “Salvaţi copiii” aveam impresia că fusesem crescut într-o familie mai degrabă modestă. Mă obişnuisem să nu fac parte dintre privilegiaţii care mergeau în fiecare vară la mare, care aveau combină şi televizor cu ecran plat. Ca să nu-mi fac sânge rău, perpetuam câteva clişee consolatorii ale joasei clase de mijloc care asociau bunăstarea cu hoţia şi dotările tehnologice cu aculturaţia. Slabă consolare, totuşi, pentru puştiul care eram.

La căminul de copii unde am ţinut câteva meditaţii la limba şi literatura română am descoperit cât de îngust era orizontul meu de vedere. Aici am înţeles diferenţa dintre a nu avea cei mai buni părinţi din lume şi a nu avea părinţi deloc, dintre a nu avea un ghiozdan nou în fiecare an şi a nu avea destule haine ca să ai ce pune pe tine când le dai la spălat, dintre a nu merge la mare în fiecare an şi a nu fi văzut marea niciodată, dintre a avea venituri modeste şi a fi sărac, cu adevărat sărac.

A fost mai dureros să descopăr la maturitate că fac parte, de fapt, dintre privilegiaţii societăţii, decât fusese să-mi dau seama, în copilărie, că mă număr printre cei defavorizaţi.

În privinţa educaţiei, s-a produs o schimbare similară de perspectivă. Am crezut ani de zile că şcoala românească este o bătaie de joc şi o pierdere de vreme.  Din liceu mi-aduc aminte doar cinci chipuri luminoase. De la Daniela Oprescu, Valentin Stoica şi Gabriel Săndoiu am învăţat logica, rigoarea calculului matematic şi gândirea algoritmică. Sunt deprinderi pe care le folosesc zi de zi în managementul proiectelor. Alţi doi profesori m-au ajutat să-mi educ propriul gust în materie de literatură, iar dacă astăzi sunt infinit mai câştigat decât 87% dintre conaţionalii mei, care nu citesc, le-o datorez Oharei Donovetski şi lui Nicolae I. Nicolae. Toţi aceşti oameni, care şi-au luat în serios meseria de educator, au făcut-o în dispreţul curriculei. Toate cunoştinţele şi deprinderile care-mi sunt utile şi astăzi le-am învăţat în ciuda sistemului şi, de cele mai multe ori, în afara orelor de clasă.

Şi, totuşi, n-aş fi nimic din ceea ce sunt astăzi în absenţa celor 12 ani de educaţie care m-au aşezat pe un drum şi m-au programat pentru succes. Am înţeles asta abia când i-am văzut pe copiii de la căminul din Bucureştii Noi, pe fruntea cărora societatea pusese cu cerneală inivizibilă ştampila “Rebut”. În clasele unde învăţau, erau aşezaţi în ultimele bănci, ca să înveţe de mici care le e locul. Nedreptăţiţi şi persiflaţi de profesori, nu aveau nicio şansă să intre la liceu. Acceptând să-i crească, societatea îi păcălise, de fapt: nu avea nevoie de ei şi îi aşteptase să împlinească 14 ani ca să le spună lucrul ăsta.

Aţi putea crede că lucrurile s-au schimbat de atunci. E adevărat, faţă de acum 10 ani, în România se fac mai puţine meditaţii, iar căminele de copii au fost înlocuite cu centre de plasament. Dar nu e mai puţin adevărat că 70,000 de copii din ţara noastră sunt nevoiţi să muncească în loc să înveţe. Lor societatea le refuză de la bun început dreptul la o viaţă mai bună, dreptul de a-şi împlini visurile, dreptul la fericire. Poate n-ai ştiut, dar, dacă poţi citi aceste rânduri, te numeri deja printre cei privilegiaţi.

:: Elle, iunie 2009