În cimitirul Sineasca, din nordul Craiovei, e plin de guşteri. Şopârlele smaragdine sunt peste tot şi nicăieri: nu le observi decât abia când, speriate de pasul tău, ţâşnesc spre a se pierde în vegetaţia sălbatică. Le înregistrezi cu coada ochiului, hipnotizat pentru o clipă doar de sclipitoarea lor trecere. Apoi dispar.

La marginea unei gropi betonate, un bărbat cărunt şi slab, cu faţa arsă de soare, cu mânecile de la cămaşă suflecate, ţine de ghidon bicicleta pe care a pedalat până la cimitir şi oftează cu năduf:

“Ia uite, dom’le, mii de elevi trecură prin mâna lui şi nu e niciunul aicea. Nici de la fabrică nu veni nimeni…”

Cel despre care vorbeşte e bunicul meu, Ştefan Radu. Adevărul e că foştii lui elevi, pe care i-a învăţat meserie la şcoala profesională de pe lângă fabrica “7 noiembrie” din Craiova n-aveau de unde să ştie că fostul lor maistru s-a stins. Mioara, soţia lui, i-a spus unuia singur, cu care ştia că ţinuse legătura în anii în care mai fusese lucid.

Constantin Popeci, probabil cel mai strălucit dintre elevii lui, şi-a început cariera ca strungar şi a ajuns director general la Întreprinderea de Utilaj Greu. Astăzi este proprietarul fostei întreprinderi şi ocupă un loc în prima jumătate a Topului Forbes al miliardarilor români. Lucrurile astea le-am aflat de pe Internet. La Craiova, Popeci mi-a spus doar că, după absolvire, a câştigat de trei ori consecutiv premiul de cel mai bun strungar pe ţară şi că asta nu spune ceva despre el, ci despre domnul Radu, fostul lui profesor.

“Era sever, îşi aminteşte industriaşul de azi, dar ţinea la noi ca nimeni altul, nu lăsa pe nimeni să se apropie de noi. Şi se mândrea cu noi, ceea ce, pentru nişte copii amărâţi, era foarte important, pentru că sădea încredere în noi. Nu ştiu dacă aşa era şi-n familie.”

Aşa era. Tata are o amintire din vremea când al treilea frate nu se născuse încă. Fănică mergea ţinându-şi cei doi fii de mână şi le spunea celor cu care se întâlnea: “Umblu ca Avram Iancu. Ei sunt pistoalele mele.”

Acum nişte ani, când era tot mai puţin lucid şi uita tot mai multe, Mioara i-a explicat cine-l vizitează: “Uite, veni Dragoş, băiatu’ lu’ Cornel să te vadă. Îl mai ţii minte?” Ochii lui Fănică s-au umezit, iar vocea a protestat, lungind mirată silabele: “Ei, cuuuum să nu-l ţiu minte?” Şi, spre a ne convinge pe toţi că ştie despre cine-i vorba, a început să recite versurile pe care mi le spunea în copilărie: “Dragoş Vodă şi-a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată…”

Mi-am reproşat mereu că am ştiut prea puţine despre viaţa lui. Bătrânul mic de statură, cu faţa brăzdată, mustaţă şugubeaţă şi o bunătate în priviri ca o rugă, nu vorbea despre trecutul lui. Iar când ne-am apucat, eu şi cu sora mea, să-l reconstituim din fragmente, a fost prea târziu.

A fost, ca şi celălalt bunic al meu, primul care s-a ridicat deasupra condiţiei alor lui, o familie de muncitori săraci. Nu şi deasupra lipsurilor în care a crescut şi cu care s-a luptat toată viaţa. A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii ca maistru strungar. A căpătat apoi dreptul de a-i învăţa pe ceilalţi şi asta a făcut toată viaţa.

A luptat pe front în linia întâi, unde a fost rănit de două ori. A fost decorat cu Virtutea Militară de Război, cu Bărbăţie şi Credinţă şi cu Serviciu Credincios. În timpul războiului, prima medalie nu se acorda decât “pentru fapte de arme cu totul excepţionale”.

După război s-a implicat într-o mişcare de rezistenţă armată utopică pe care Securitatea a anihilat-o din faşă în cadrul câtorva procese de răsunet în epocă. Fănică se ocupa cu recrutarea elevilor din liceele mari din Craiova. Le ducea cărţi interzise din biblioteca proprie sau pe care le împrumuta de la alţii.

Fotografie din timpul detenţiei

Avea vârsta mea de acum, douăzeci şi nouă de ani, când a fost arestat. L-a anchetat colonelul Oancă, consătean cu el, un bătăuş feroce. A negat totul şi a luat doar doi ani (într-un proces în care s-au dat şi sentinţe de 18 şi 20 de ani de muncă silnică). A fost eliberat aproape trei ani mai târziu. A trecut pe la Aiud, Văcăreşti, Jilava, Poarta Albă. Până în 1990, niciunul dintre fiii lui nu a ştiut despre asta. El nu le-a spus şi ei nu l-au întrebat. În familie se ştia doar că “a fost ceva”.

Din declaraţiile date zece ani mai târziu la Securitate de foştii lui colegi, reiese că a avut un rol mult mai important decât au crezut anchetatorii. Spre norocul lui, procesul n-a mai fost redeschis. În felul lui, Fănică a ieşit înfrânt, dar mândru şi din această încleştare: a păcălit unul dintre cele mai crâncene sisteme represive din câte a cunoscut vreodată istoria.

Când ne-am apucat să-i studiem dosarele, recuperate parţial de la CNSAS, tata Fănică făcea primii paşi în noaptea lăptoasă a uitării în care avea să se afunde tot mai mult în anii din urmă. Am rămas cu nişte volume în care mărturiile desfigurează trecutul în aceeaşi măsură în care-l dezvăluie. Reţin o caracterizare de un comic involuntar făcută de un informator. După spusele acestuia, tata Fănică era

“un individ cu un spirit dominat de misticism. Deşi maestru la un liceu industrial, deci cu preocupări tehnice, totuş pe cale autodidactică el s-a ocupat mult cu problemele culturale mai ales pe linie idealistă mistico-religioasă în care sens avea şi o bibliotecă foarte bogată.”

În cimitirul Sineasa, la câţiva metri de groapa în care tata Fănică va fi încarcerat pentru ultima oară, un guşter se tolăneşte la soare pe o lespede, imun la agitaţia din jurul lui. Privesc o clipă în altă parte şi, când întorc privirea, nu mai găsesc decât o lespede pierdută în iarbă.

:: Elle, septembrie 2010

Ai plecat din România cu câteva luni înainte de revoluţie, înainte de ’89. N-ai regretat că nu ai prins revoluţia?

Mihai Ghyka: În clipele acelea ba da, enorm, sigur că da. Eram la verii mei primari, la Washington, în momentul în care s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi lucrurile s-au răsturnat, cred că ne amintim cu toţii, în câteva ore practic.

Eu, fiind cu bani puţini, nu aveam bani să mă duc de la Montreal la Washington cu avionul, m-am dus cu trenul. Când m-am suit în tren lucrurile erau neclare, se trăsese la Timişoara şi era o stare de tensiune şi de îngrijorare pentru ceea ce se întâmplă în ţară, dar Ceauşescu rezista şi reprima manifestaţiile. Am plecat pe 21 şi, în clipa în care am ajuns la Washington, deja Ceauşescu fugise, fusese răsturnat şi arestat. Deci, practic, când am ajuns acolo, lucrurile arătau altfel.

Cumva a fost bine pentru că, atunci când trăieşti nişte evenimente, contează întotdeauna împrejurul cui stai. Era părintele Calciu acolo, care era foarte activ, era o comunitate românească coagulată de mulţi ani. Dar sigur că nu era lesne, adică aveam mulţi prieteni aici, abia plecasem, regretam cumva că nu sunt martor activ.

Şi nu ai vrut să te întorci?

Da, am şi făcut-o. În iunie ’90 de îndată ce am luat vacanţă. Intrasem într-un sistem, tocmai îmi dădusem examenele, au fost 6 luni de dat echivalenţele. Mai întâi am dat examenele greşit. Pe urmă mi s-a spus: „Nu, domnu’ Ghyka, examenele astea pe care le-aţi dat sunt pentu cei care termină seralul şi care nu vor să mai facă colegiul şi facultatea, sunt alte examene pentru cei care vor să meargă la colegiu”. Bun, hai să o luăm de la capăt. Şi iar le-am dat şi între timp nu mă primiseră la colegiu decât la seral, deci eram într-un sistem deja.

Pe de altă parte, aici nu terminasem anul. Clasa a XI-a eu nu am terminat-o pentru că plecasem între timp. Deci, am mers pe un făgaş cumva, cum să spun, îndoit fiind că sunt acolo. Şi am simţit-o mai mult decât oricând ca un exil pentru că chiar aveai posibilitatea să te întorci. Ceea ce am şi făcut, pentru că m-am întors în fiecare vară. Stăteam aici din 15 mai până în 1 septembrie. În fiecare vară. Mai călătoream puţin prin Europa şi lucram în timpul anului şi economiseam ca să am din ce să trăiesc vara în România să îmi fac vacanţele. Eram foarte legat de România şi dovadă că m-am şi întors 7 ani mai târziu.

Revin la momentul 1989. Ştiu că nu se pleca uşor pe vremea aia. Cât de greu a fost să plecaţi?

Foarte greu. Cinci ani de zile a durat, practic. A durat 5 ani, a trebuit să vindem apartamentul pe care îl aveam. În momentul în care făceai cerere de plecare în străinătate pierdeai beneficiul studiilor universitare pe care le-ai făcut, adică mama a fost reîncadrată, nu i s-au mai recunoscut studiile. Au reîncadrat-o în post cu salariu mai mic chiar dacă făcea the same job. Nişte lucruri pe care, poate eu, copil fiind, nu le înţelegeam atunci, dar le-am înregistrat şi, ulterior, uitându-mă la ele, mă gândesc că, da, n-a fost uşor.

Gulagul povestit copiilor

În timpul când ai fost copil şi adolescent, ai resimţit ceva din persecuţiile la care a fost supusă familia ta în anii ’50?

Din plin. Dar nu numai pe cele din anii ’50, ci şi pe cele din anii ‘80. Îmi amintesc foarte bine. Stăteam într-un bloc din Baltă Albă la capătul Bucureştiului şi îmi amintesc cum mama venea acasă şi s-a întâmplat de câteva ori să găsească în cutia poştală invitaţia de la Securitate pentru a veni la un interogatoriu, că de fapt despre asta era vorba. Şi ţin minte că era un carton reciclat maroniu. De fiecare dată mama se albea şi spunea: „Iar mă cheamă ăştia şi iar mă ameninţă”. Că de fapt ei ce căutau? Să câştige colaboratori. Şi mama, care m-a crescut singură, s-a ţinut tare şi nu a semnat. Ţin minte că pentru ea era o încercare, fără-ndoială.

Apoi faptul că ştiai că eşti urmărit. A făcut nişte fotografii cu bisericile care au fost translatate sau dărâmate şi fusesem împreună cu ea. Cu Sf. Vineri, cu Biseria Olari. La Sf. Vineri am făcut fotografii când tocmai fusese rasă biserica şi îmi amintesc foarte bine. Era capătul tramvaiului acolo, cred că 19. Şi, aşteptând tramvaiul, ne uităm şi în faţa bisericii erau nişte oameni care se adunaseră. M-am dus alături de ei şi era un domn care cu nişte mijloace încropite (cu un ciocan şi nu mai ştiu ce era, o lingură sau, mă rog, o bucată, nu era o daltă, era o pseudo-daltă) spărgea din fundaţiile bisericii ca să ia o cărămidă să aibă cumva o amintire din ce a fost Biserica Sf.Vineri. Şi fiecare vroia să aibă o bucată. Era o relicvă sfinţită până la urmă din biserică. Ţin minte că şi eu am luat o bucată şi am plecat cu ea în Canada ulterior. Şi simţeai, ca tânăr, că făceai ceva care îţi pune în pericol şi familia şi destinul tău. Dar oamenii îşi păstrau credinţa şi, chiar dacă nu era o opoziţie, era un fel de a duce viaţa creştină în continuare.

Dar, ca să revin la întrebarea ta: fotografiile acelea au dispărut de la noi din casă. Şi astăzi suntem convinşi că cineva a umblat în absenţa noastră.

Sunt apoi poveştile formidabile ale bunicului şi străbunicului meu care au făcut puşcărie câte 18, câte 23 de ani şi care s-au întors practic într-un moment în care ţara era complet modificată. Fuseseră închişi în ’45 şi se întorceau în ’64, când a ieşit toată lumea.

Şi povesteau. Ţin minte că povesteau cu un firesc care nu dădea acea notă de dramatism pe care o vezi astăzi cu ochii adultului. Dar străbunicul meu, care avea grijă de mine, mă ducea, mă aducea de la şcoală, îmi spunea: ”Oh, ce-mi aminteşte de iarna din ’53 când eram în Siberia în lagăr şi din 500 de prizonieri am mai rămas la sfârşitul iernii 130.” Au fost decimaţi practic de frig şi de nemâncare.

Deci da, lucrurile astea te impresionează, te marchează pe viaţă.

:: în partea a treia şi a patra, discutăm despre trecutul mai îndepărtat al familiei Ghyka şi cum mai arată astăzi educaţia într-o familie aristocratică

prima parte | a doua parte | a treia parte | a patra parte

Dar aceste ultime cumpărături n-au fost lipsite de peripeţii. Pentru prima, am zis să folosesc din nou emag.ro, ca să verific şi experienţa clientului care revine. Lucrurile au decurs rapidissim de data asta, pentru că toate informaţiile fuseseră salvate.

Când să introduc, însă, codul de securitate MasterCard, aflu că e greşit. Nu se poate, îmi zic. Sigur e corect codul. Cer indiciul creat de mine, primesc textul “VHWndeS8TckusM+xBPp0+w== hoyQlzaPYgmSV/xSrveB4y6uhyCB1A3xuqvn9QmR/uc=”. Sun la BRD, sunt trimis la RomCard. Acolo un nene îmi spune că bănuieşte despre ce e vorba, promite să verifice şi să mă sune înapoi. Peste vreo oră şi ceva, sun eu din nou. Răspunde un portar: “staţi să vedeţi, că nu mai e nimeni pe-aici” (era ora 5 şi ceva). Într-un târziu, găseşte pe cineva care-mi spune că s-a rezolvat, îmi şi explică ce s-a întâmplat, ce probleme au avut ei cu serverele şi mă pune să încerc din nou. Încerc din nou şi merge. Ce n-am înţeles e de ce mi-a explicat ceva ce nu-l rugasem să-mi explice şi de ce nu m-a sunat omul care a zis că mă sună?

Achiziţia cu ghinion nu s-a oprit aici. Azi, când am pus în funcţiune maşina Rohnson R295, am constatat, după ce pusesem toate ingredientele în cuvă, că nu-i funcţiona una dintre cele două palete. Am sunat la service, m-au îndrumat către eMag, de unde m-au trimis la formularul online de pick-up & return. Am împachetat maşina la loc, cu tot cu aluatul nedospit în ea, iar acum aştept să vină s-o ridice.

Mai mult electro, mai puţin fun

Expressor-ul l-am luat de pe electrofun.ro, site găsit tot în lista asta. Procesul de achiziţie e gândit oleacă cu picioarele. După ce introduci o dată datele tale, datele de facturare şi datele de livrare, formularul GeCAD ţi le mai cere o dată şi nu le preia decât fragmentar şi eronat pe cele deja introduse. Le-am completat conştiincios ca nu cumva, Doamne fereşte, să ajungă expressorul prin vecini.

Peste vreo două zile, mă sună un tip care se recomandă de la electrofun.ro şi, uşor sictirit, îmi spune că modelul pe care l-am cerut eu nu mai e pe stoc. Îmi spune că are ceva similar, mă-ntreabă dacă-l vreau (cu un ton care sugera – “îl vrei, nu-l vrei, treaba ta, mie oricum mi se rupe”), îi zic că da. “Păi şi cum facem cu diferenţa de preţ?” mă-ntreabă el, din nou, cu un ton absolut straniu, ceva în genu: “Ce să-ţi fac, frate, dacă eşti indecis, ba îl vrei p-ăla, ba îl vrei p-ălălalt, acu zi cum facem cu banii, că n-am toată ziua să stau după tine!”. Convenim să plătesc cash cei 60 RON diferenţă. Sunt eu prea idealist să-mi închipui că dacă site-ul ăsta era nemţesc sau britanic, mi-ar fi oferit noul model fără nicio diferenţă de preţ, pentru că şi-ar fi asumat responsabilitatea de a nu mai putea livra ceva ce oferiseră deja spre vânzare?

În fine, a doua zi mă sună iar individul. Vocea şi tonul, neschimbate. Mă-ntreabă pe ce date să facă factura. Îi răspund, dar îi atrag atenţia că am completat de două ori informaţiile astea şi că probabil au o problemă la site. Răspunsul m-a încuiat, recunosc:

“Da, puteţi să faceţi o reclamaţie dacă doriţi, vă daţi seama că pe mine nu mă interesează, eu lucrez la Vânzări”.

Dar trebuie să precizez că toate experienţele astea s-au şters astă-seară, când am băut primul cappuccino home-made din viaţa mea. Mă rog, office-made, dar asta nu schimbă cu nimic plăcerea gustului.

Am să revin cu ultima achiziţie, cea în care voi folosi şi punctele de fidelitate. Şi cu câteva concluzii despre shoppingul online în România, în general, şi despre cel cu cardul BRD ePayment în special.

Am acceptat în primul rând pentru că cele mai multe dintre activităţile mele bancare au loc online, aşa că eram curios să văd ce mai oferă şi alte bănci în această privinţă. În plus, cumpăr frecvent lucruri de pe Internet şi mi-au ajuns şi mie la urechi poveşti de groază cu conturi golite peste noapte sau ţepuite regulat vreme îndelungată.

Ce oferă sistemul creat de GECAD ePayment pentru BRD?

Standardul 3-D Secure + tehnologia CIP. Cardul BRD ePayment se remarca prin cel mai ridicat nivel de siguranta existent la nivel international, atat in mediul online (magazinele virtuale din tara si strainatate) prin standardul 3-D Secure, dar si in magazinele traditionale, prin tehnologia CIP ce reduce riscul de copiere sau contrafacere.

Şi mai e ceva:

Primesti in puncte 0,5% din valoarea fiecarei plati online efectuate cu cardul BRD ePayment. Punctele acumulate le poti folosi pentru a achita noi cumparaturi: ai reducere de pana la 20% in toate magazinele online Partenere.

Ok, acestea fiind zise, cumpărăturile trebuie să aştepte puţin. Cam până pe luni. Zilele astea filmez şi abia mai am vreme să pregătesc cursul PCM care începe vineri şi ţine până duminică. După aia, să te ţii shopping… Sugestii?

Are părintele Marchiş un dar de a vorbi despre lucruri care n-au nicio legătură cu slujba, de mă pomenesc trepidând de fiecare dată în aşteptarea subiectului: oare încotro îi vor mai fugi şi astăzi ideile?

Odată eram la o înmormântare. În predică, părintele i-a criticat aspru pe ecologişti, care se îngrijesc mai tare de salvarea planetei, decât de salvarea omului. Vă jur, habar n-avea cine eram şi cu ce mă ocup, predica n-avea nicio legătură cu mine. Dar nici cu răposatul, nici cu altcineva din îndoliata adunare. Era doar unul dintre obişnuitele sale derapaje.

Săptămâna trecută la o cununie. Părintele Justin face referire la pasajul buclucaş din Efeseni (5:22) şi precizează:

Eu le atrag mereu atenţia enoriaşelor că femeia nu a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam, ci dintr-o parte a lui. Şi, de aceea, abia aici, în taina cununiei, femeia redevine egală în drepturi cu bărbatul. De aceea, le tot spun feministelor: veniţi la Biserică şi vă cununaţi dacă vreţi egalitate!

Evident, s-a produs ceva rumoare, doamnele din audienţă au schimbat zâmbete, eu i-am urat miresei “Libertate, Egalitate, Fraternitate!”, mă rog, momentul a trecut, cum trec toate excentricităţile părintelui Justin.

Azi, citesc pe Twitter-ul lui Chirilă altă înţelepciune de-a Sfinţiei Sale:

Când aud cuvantul activism, mi se face frică. Plin de activişti. Activist civic. De-abia am scăpat de acest cuvânt.

Foarte tare, părintele Justin, nu vi se pare? Ce uşor face Sfinţia Sa o comparaţie între activiştii de partid de ieri şi activiştii civici de azi. Adică, nu-i aşa, tot “activişti” se cheamă că sunt. Foarte tare, părinte, foarte tare!

Eu, de exemplu, dacă aş vrea să spun

Când aud cuvântul ieromonah, mi se face frică. Plin de turnători. Ieromonahi. De-abia am scăpat de acest cuvânt.

ar suna foarte ciudat. Pentru că între “ieromonah” şi “turnător”, lingvistic vorbind, e o distanţă cam mare. Dar, ce să vezi, dacă ne gândim chiar la părintele Justin, distanţa morală nu e mare deloc. De fapt, e chiar nulă. Ca şi înălţimea morală de la care părintele Justin s-a obişnuit să arunce cu piatra.

Extra. Daca as fi dintre cei care traiesc pe seama tampeniei CNSAS, m-as juca cu un titlu gen: NOU. D.V. is following you also on Twitter!

Cineva mi-a şoptit că se pregăteşte chiar o emisiune pe Antenă cu nişte dinaozauri din presă, care ar urma să se cheme La Felix Motanul.

Asumarea întregii poveşti cu turnătoria şi bagatelizarea ei în pas de poante mi se pare una dintre cele mai inteligente mişcări de imagine pe care le-am văzut în ultima vreme. Nu ştiu cine îi face rebrandingul lui Dan Voiculescu, dar eu aş vrea să-l scot la o bere pe omul ăsta. Dincolo de rezervele pe care le am faţă de opţiunile lui morale, tipul chiar ştie ce face.

În septembrie 1948 a fost arestat pentru implicarea într-o mişcare de rezistenţă militară. A cunoscut bătăile crunte din beciurile Securităţii craiovene, dar a negat totul şi ancheta nu l-a putut lega de celelalte grupuri de partizani. În august 1950 a fost condamnat la doi ani de puşcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”, din care a ispăşit aproape trei. A fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Poarta Albă. Nu toţi camarazii lui au primit sentinţe la fel de “blânde”. Alţii au ieşit abia după 15 ani, iar alţii n-au mai ieşit niciodată.

Aşa arăta lumea pe care am pornit s-o cercetez împreună cu Simina. În adolescenţă, am citit amândoi foarte multă memorialistică de detenţie, dar miza e acum acum una personală, iar emoţia e mult mai puternică. Pe măsură ce Simina descoperă noi documente, fie că sunt amintiri ale celor care au supravieţuit, fie că sunt documente oficiale ale organelor de represiune, ne dăm tot mai bine seama că nu vom înţelege niciodată cu adevărat lumea acelor ani.

Între descrierile greu de suportat ale torturii şi ale condiţiilor inumane de detenţie, răsar fragmente de viaţă cotidiană care-ţi taie respiraţia: în puţinele garnituri de tren pe care Armata Roşie nu le confiscase ca pradă de război, oameni înghesuiţi unii-n alţii călătoreau în beznă completă; în căminele studenţeşti se efectuau frecvent razii care se lăsau cu oase rupte şi cu arestări; ţăranii sătui de şicanele Securităţii se refugiau în munţi, ca în Evul Mediu, unde erau vânaţi şi împuşcaţi ca sălbăticiunile; în oraşe, beciurile Securităţii şi ale pentitenciarelor gemeau de “bandiţi” care-şi aşteptau ancheta, sentinţa sau glontele care să le curme calvarul.

În această lume au crescut părinţii părinţilor mei. După 4 ani de dictatură antonesciană şi de război pe mai multe fronturi, “eliberarea” le-a prins, de fapt, vieţile în menghina unui destin istoric şi mai sumbru. Chiar şi cei care nu aveau deloc de-a face cu mecanismele represiunii ştiau ce se întâmplă. Mizeriei vieţii cotidiene de după război, noul regim “popular” îi adăugase ingredientul indispensabil oricărei revoluţii: teroarea.

Oricât aş citi, mi-e foarte greu să-i înţeleg şi să-i judec. România anilor ’50 pare un teatru absurd în care lupta pentru supravieţuire se dă cu un duşman bestial şi iraţional. A face copii şi a-i creşte în acele condiţii mi se pare astăzi un curaj de-a dreptul nebun. Şi îmi dau seama cât de ciudat poate să sune pentru un părinte al acelor timpuri un reproş contemporan: “nu m-ai iubit destul” sau “n-ai ştiut să mi-o arăţi” sau “mereu a fost aşa cum ai vrut tu” sau “nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place să fac”.

Nici cu generaţia părinţilor mei istoria nu a fost mai generoasă. În ultimele sale două decenii, statul poliţienesc instaurat de Gheorgiu-Dej şi perfecţionat de Ceauşescu şi-a rafinat metodele, dar şi-a păstrat neschimbată menirea: aceea de a obţine din partea fiecărui cetăţean supunerea necondiţionată în faţa regimului.

Faţă de părinţii lor, generaţia părinţilor mei nu a avut nici măcar beneficiul de a se fi născut în libertate. Cei mai mulţi dintre ei au fost educaţi să se supună, după ce părinţii lor au înţeles că, în faţa represiunii, nu exista altă opţiune. Ţinuţi într-o sărăcie cruntă şi umilitoare, urmăriţi de o reţea ubicuă de informatori şi de activişti, siliţi să facă azi un compromis, mâine altul, înfricoşaţi permanent cu spectrul unei Securităţi omnisciente şi omnipotente, cei mai mulţi şi-au acceptat soarta şi şi-au văzut de viaţă în această puşcărie enormă care devenise România. Dacă asta se poate numi viaţă.

Şi, din nou, mă întreb dacă noi, cei care am trăit foarte puţin în dictatură sau care nu mai avem deloc amintiri de atunci, putem astăzi înţelege cu adevărat drama acestei generaţii. Şi nu vorbesc doar de diferenţa de opţiuni alimentare, deşi e suficient să priveşti câteva imagini cu cozile şi magazinele din anii ’80 ca să te treacă fiori reci pe şira spinării. Mă gândesc cât de diferit se raportează cineva care trăieşte în sărăcie şi sub teroare la valori, comunicare, emoţii faţă de cineva care trăieşte în libertate.

Iar dacă nu putem înţelege, probabil că nici nu vom putea vreodată judeca felul în care am fost crescuţi. Sigur că există eroi în orice infern, dar cred că nici Dumnezeu nu judecă oamenii simpli cu măsura sfinţilor. Reproşuri vor exista întotdeauna, dar nu cred că avem dreptul să ridicăm piatra şi să spunem “noi ne-am fi descurcat mai bine”.

Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii neîntrerupte. Pe măsură ce citesc, am tot mai mult senzaţia că dictatura comunistă din România a fost o astfel de tortură. Iar noi suntem copiii celor care nu i-au rezistat.

:: Elle, martie 2009