Am să fac o paranteză înainte de a-i răspunde, pentru că relaţia mea cu sportul e una specială. Am fost obişnuit încă de mic să nu pun mare preţ pe sport şi să disociez între performanţa fizică şi performanţa intelectuală. Părinţii mei şi cei mai mulţi dintre prietenii lor erau genul de oameni pentru care corpul n-a însemnat niciodată mai mult decât un mijloc de locomoţie pentru creier. Prin conversie, am trăit multă vreme cu prejudecata că cei care fac sport au o activitate intelectuală redusă.

Pe de altă parte, firea mea hiper-competitivă m-a făcut să mă eschivez mereu din faţa luptelor pe care n-am fost sigur că le pot câştiga. Cele mai multe sporturi practicate în şcoală erau competiţionale, eu n-aveam chef şi nici cu cine să mă perfecţionez, aşa că orele de educaţie fizică au fost prilej de nenumărate eschive.

Ani de zile m-am mândrit cu faptul că nu practic nici un sport. Mândria asta mergea mână în mână cu excesele de la 20 de ani. Apoi, când m-am lăsat prima dată de fumat, m-am hotărât să-mi depăşesc prejudecata. M-am apucat de un sport de luptă, pentru că lupătorii mi se păruseră întotdeauna nişte oameni foarte limitaţi intelectual.

Evident, am descoperit că sportul, şi cu atât mai puţin un sport de luptă, nu te prosteşte, ci, dimpotrivă, te echilibrează şi te împlineşte. Antrenorului nu-i venea să creadă când îi spuneam că nu făcusem niciun fel de sport timp de 24 de ani. Până la urmă m-am întrebat şi eu de ce n-o făcusem şi am conchis că în toţi aceşti ani prostul fusesem eu, nu sportivii.

De când m-am apucat de kickbox, nu-mi mai imaginez viaţa fără mişcare şi fără o privire critică în legătură cu ce mănânc şi cu mediul în care trăiesc. Nu sunt dependent de sală, nu fac excese, doar că sportul a devenit o constantă a vieţii mele. Asemenea lecturii, asemenea Internetului.

N-am nicio fotografie de la antrenamente şi nu-mi propun să am vreuna vreodată. Fotografia asta mi-a făcut-o Roald acum doi ani la Câmpulung Muscel. Abia mă apucasem de kick şi vorbeam foarte mult (şi probabil foarte sâcâitor) despre asta. Când am văzut mesajul de pe panou, mi s-a părut ironic să mă fotografiez în faţa lui. Era tot ce dispreţuiam mai mult când eram mic şi astăzi e un îndemn (lemnos, e-adevărat) în care mă regăsesc (textul de pe panou, nu citatul din Voltaire de pe piept :

Foto: Roald Aron

Dar kick-ul e departe de a fi un sport de performanţă pentru mine. E cel mult un pretext pentru a face mişcare. Singura performanţă pe care mi-o conced în domeniul sportiv este în mânuirea poi-urilor:

Foto: Paul Diaconu

Aici nu mai e niciun divorţ de copilărie. De mic mi-a plăcut să mă joc cu focul.

Sunt curios dacă au ce să răspundă la leapşa asta Manafu, Petreanu sau Bobby Voicu. Eu m-am străduit.