Nu mă pot opri să nu remarc un schematism apologetic folosit cu succes de stânga şi preluat acum, văd, şi de intelectualii de dreapta: marxismul nu e rău, spun unii dintre socialiştii români, rău e cum a fost el aplicat la noi. La fel pare să judece, mai nou, şi Andrei Pleşu: capitalismul nu e rău, rău e cum l-am copiat noi.

Pare că suferim de ceva mai toxic chiar şi decât marxismul şi capitalismul la un loc: de românism. Pe orice-am pune mâna, stricăm…

Zice Andrei Pleşu:

La el acasă, adică în ţările dezvoltate, capitalismul încearcă să se reformeze, dezvăţîndu-se de rutina proprie. Caută soluţii noi, îşi exersează imaginaţia, îşi regîndeşte principiile, riscă, se recalibrează. La noi, capitalismul e în faza bolilor infantile. E zglobiu şi iresponsabil. Imită un model care nu mai există decît în închipuirea întreprinzătorilor locali. Kjell Nordström şi Jonas Riddersträle – doi experţi suedezi care au conferenţiat la Bucureşti acum trei săptămîni – definesc această imitaţie provincială a capitalismului drept “capitalism karaoke”: muzica e a altuia, cuvintele sînt ale altuia, tu te mărgineşti să cînţi (fals), cu ochii la adevăraţii protagonişti. Rezultatul acestui exerciţiu periferic e lumea în care trăim. Şi o tipologie umană nouă, ubicuă, dezamăgitoare.

Mi se pare mult mai util şi mai interesant să încerci să vezi în ce fel reuşeşte o măsură politică sau administrativă, luată în numele unui principiu, să pună tocmai acel principiu în practică.

Aşa că nu despre principii vreau să vorbesc în această însemnare, ci despre efectele pe care trei decizii politice despre care s-a discutat în ultima vreme le produc în societate:

• :: Sărăcirea prin îmbogăţire
• :: Injustiţia în numele egalitarismului
• :: Corupţia încurajată prin echitate

Sărăcirea prin îmbogăţire

Prima este creşterea salariilor profesorilor, despre care s-a spus că va creşte calitatea învăţământului, principiul fiind aici că profesorii care câştigă mai mult predau mai bine.

În realitate, creşterea salariilor unei categorii destul de numeroase de bugetari fără ca resursele pentru această creştere să existe în economie (şi asta după doi ani de creşteri salariale în întreg sectorul bugetar de două ori mai mari decât sporul de productivitate a muncii) nu duce la altceva decât la creşterea nejustificată a consumului şi, implicit, a deficitului extern. În aceste condiţii, leul nu poate decât să se deprecieze şi mai mult.

Puterea de cumpărare a tuturor românilor va scădea, aşa că, după ce vor înregistra o iluzorie creştere a nivelului de trai, profesorii vor constata că sunt mai săraci decât erau cu un an înainte. Iar într-o ţară mai săracă, învăţământul nu are cum să fie mai bun.

Cu cuvintele lui Mugur Isărescu,

dacă creşterea nivelului de trai ar fi doar o chestiune de voinţă şi decizie politică, nu am mai avea în lume ţări sărace.

Injustiţia în numele egalitarismului

A doua este plafonarea idemnizaţiilor de maternitate/paternitate. Principiul adus în discuţie (între alţii, şi de Petreanu şi de Zoso, care se opun propunerii ministrului Marian Sârbu, şi de Manole pe Balonul imobiliar, care susţine propunerea) este imperativul egalităţii şanselor. Să vedem, însă, ce se va întâmpla după ce această măsură va fi pusă în practică.

Mamele cu venituri medii şi peste medii vor fi reticente să aducă pe lume mai mult de un copil, asta dacă-l vor mai aduce şi pe acela, în vreme ce mamele cu venituri sub medie se vor simţi încurajate să nască mai mulţi copii. În câţiva ani, numărul copiilor cu mai puţine şanse de realizare în societate va creşte şi va scădea numărul copiilor cu mai multe şanse. O măsură care pretinde că vrea să reducă injustiţia socială nu face altceva decât s-o accentueze.

Corupţia încurajată prin echitate

În fine, a treia măsură care mi-a atras atenţia este plafonarea salariilor şefilor agenţiilor guvernamentale, ale membrilor Guvernului şi ale membrilor administraţiei locale (împreună cu celebra concediere în masă ordonată de ministrul Berceanu). Principiul aici este că nu trebuie să te îmbogăţeşti din banul public. Să vedem cum reuşesc aceste măsuri să pună principiul în practică.

În condiţiile în care vicepremierul României câştigă 2,000 de euro, un parlamentar 1,500, iar directorul unei structuri administrative 1,000, foarte puţini oameni cu competenţe reale de management şi cu o bună moralitate se vor mai simţi chemaţi să facă politică sau administraţie publică în România.

Calităţile care ar trebui să recomande pe cineva pentru a administra o organizaţie cu un buget de câteva sute de milioane de euro îi vor asigura celui care le posedă un job în mediul privat cu un venit între 5 şi 50 de mii de euro. Să renunţi la asemenea venituri pentru un salariu de 1,000 de euro înseamnă să sacrifici din două una: nivelul de trai sau moralitatea. Nu cred pe nimeni în stare să-şi taie un ditai zero din venituri de dragul patriei, aşa că nu-ţi rămân decât două opţiuni: te descurci sau pleci.

În loc să-i înlăture pe cei care se îmbogăţesc din banul public, măsura de plafonare a salariilor şefilor din administraţie nu face decât să încurajeze clasa descurcăreţilor, a celor care nu au niciun frison atunci când amestecă interesul public cu cel privat.

Politica şi administraţia publică devin ocupaţii de lux, pe care ţi le permiţi abia după ce ai făcut avere sau abia când ţi-ai găsit sponsorul dispus să-ţi acopere diferenţa dintre nivelul tău de trai şi salariul de bugetar. În loc să-i elimine pe cei bogaţi şi ticăloşi, măsura îi înmulţeşte, le oferă o justificare facilă şi îi scoate, în schimb, la produs pe cei săraci şi cinstiţi. În numele echităţii, e încurajată corupţia.

Neîntâmplător, cele trei măsuri pe care le-am luat în discuţie se revendică de la stânga. Dar nu e vorba de stânga reală, e vorba de stânga populistă, cea păguboasă şi înşelătoare ca jocul de-a alba neagra.

Cum arată posteritatea lui Marx în România? Dar în lume?

În lume, unde Manifestul comunist e cea mai răspândită carte după Biblie, cred că posteritatea lui Marx se simte bine mersi. La noi, arată ca în poezia lui Mircea Dinescu:

Bătrâne Marx, tu pe aceste meleaguri
vei fi degrabă bărbierit şi trimis la reeducare.
Până şi faptul că vacile estice
care au păscut pe lângă calea ferată
se cred vagoane de locomotivă şi nu mai dau lapte,
ţi se pune tot ţie în cârcă.

Cine îl (mai) citeşte azi pe Marx?

În lumea civilizată, orice om educat. În România, cred că doar tinerii mai destupaţi la minte sau care au făcut ceva studii în străinătate.

Este Marx abandonat chiar şi de stânga?

Da, dar nu e “abadonat”, ci “preluat”, şi nu “chiar şi de stânga”, ci “chiar şi de dreapta”. Mişcarea pentru taxarea moştenirilor în SUA, iniţiată de Bill Gates Sr., şi Campania “One” pentru combaterea sărăciei în lumea a III-a promovează idei radicale de stânga cu ajutorul unora dintre cei mai de seamă exponenţi ai capitalismului liberal.

Credeţi într-o revenire a marxismului în mediul cultural românesc al următoarelor generaţii, sau experienţa comunistă l-a condamnat pentru totodeauna?

Nu-mi doresc revenirea marxismului nicăieri în lume, aşa cum nu-mi doresc nici revenirea tomismului, nici a platonismului. Cred că Marx a fost un om al timpului său, din scrierile căruia avem de învăţat o groază de lucruri. Dar lumea s-a schimbat enorm de la moartea lui Marx, iar cine vrea să schimbe astăzi lumea folosind reţetarul oferit de Marx se păcăleşte singur.

Sunt, însă, convins că omenia, ideea de echitate socială, condamnarea exploatării omului de către om şi a indecenţei bogăţiilor astronomice vor reveni pe agenda celor mai mulţi tineri din România în următorul deceniu.

Cât despre “experienţa comunistă”, pentru tinerii care au astăzi sub 18 ani, ea nu există.

Mai mulţi tineri din spaţiul public se revendică drept marxisti. Poate fi marxismul azi doar o modă (ca tricourile cu Che Guevara)? Poate fi o opţiune intelectuală serioasă?

Eu nu ştiu foarte mulţi tineri care se declară “marxişti”. Eu cel puţin nu mi-am asumat niciodată această identitate. Ştiu, în schimb, din ce în ce mai mulţi tineri care se declară “de stânga”, care iau din ce în ce mai des atitudine împotriva sărăciei, a accesului inegal la educaţie, a discriminării, a poluării mediului şi care n-ar purta niciodată un tricou cu Che Guevara.

Nu ştiu ce înţelegeţi prin “opţiune intelectuală serioasă”, dar cred că stânga face parte dintre opţiunile politice normale.

E bine / rău că nu se studiază marxism în facultăţile de ştiinţe politice / sociologie / filosofie din România?

E bine, pentru că, dacă s-ar studia, probabil că s-ar institui prin plebiscit o comisie prezidenţială însărcinată să redacteze suportul de curs, Adevărul despre marxism. Şi e bine şi pentru că absenţa marxismului din programă vorbeşte despre calitatea jalnică a învăţământului superior românesc în general.

Grupajul integral poate fi citit aici.

dacă nu eşti de stânga până la 30 de ani n-ai inimă, iar dacă rămâi de stânga după 30, n-ai minte

nu a fost spusă pentru prima oară nici de Ţuţea, nici de Nae Ionescu, dar a mai fost atribuită lui Winston Churchill, lui George Bernard Shaw, lui Benjamin Disraeli, lui Otto von Bismarck, lui Aristide Briand, lui William Casey (fost director al CIA), lui Woodrow Wilson, lui Georges Clemenceau şi lui Bertrand Russell.

Se pare că primul care a rostit o versiune a acestui citat bastard ar fi fost istoricul François Guizot pe la mijlocul secolului al XIX-lea:

A nu fi republican la 20 e o dovadă că-ţi lipseşte inima, a fi republican la 30 e o dovadă că-ţi lipseşte mintea.

:: de aici via Wikiquote.