Ştefan Cosma a văzut Rio de Janeiro prin ochii iPhone-ului, iar imaginile îngheţate de micul senzor (cel puţin cele pe care le-am văzut eu) sunt absolut seducătoare. O parte dintre aceste cadre pot fi văzute într-o expoziţie care se deschide în această seară la The Place de la ora 19. Ne vedem acolo!

The Fabrique.Ro online shop of alternative moods finds its end, but a delicious new place is about to open in the heart of our humble city of Bucharest. Come benefit from the most amazing sales, in the best place in town!

100% we are opening a pop up store for three days
90% you are looking for cool new clothing
80% discounted prices for your cloths
70% you will find something you like
60% garments made of good cotton
50% for men slash for women
40% hot milk and sweets
30% free parking space
20% really bad music
10% chances not to like
0% Naomi Campbell will pop up too

41 Calea Grivitei (intersection with Blvd. Dacia – near Vlad Nanca’s Place)
Thursday to Saturday, from 12:00 PM Till 10:00 PM
+
Afterparty at location on Saturday after 11:00 PM!

Friends: Raionul 4, Raionul 6, CityShop, Laura Vargalui

Brands: Marjan Pejoski, KTZ, Surface To Air, D.I.E., Dr.Denim Jeansmakers, ABirato, Smiley Collection, Acne Jeans, Fred Perry, Bernard Wilhelm, Goorin Bros, Kangol, Vintage, Mirela Diaconu, Irina Marinescu, NES

La fel şi cu recesiunea. Atunci când ea va lovi restaurantele simadicoase şi hotelurile de lux, cluburile îmbibate cu şampanie şi concept store-urile exclusiviste, noi, oamenii cu scaun la cap, ne vom fi refugiat de mult din calea ei, lăsându-le pe toate acestea pradă noilor îmbogăţiţi ai crizei, mafiei ruseşti şi turiştilor japonezi. Să vedem atunci pe cine va mai spolia criza asta…

Să nu crezi că glumesc. Când vine valul, primul lucru pe care e bine să-l faci ca să nu te doboare e să mergi puţin cu el. Strategia pe care o propun e un fel de sărăcire preventivă. Şi creativă, în cel mai bun sens al cuvântului.

Am alcătuit mai jos un reţetar de criză, lucruri pe care poţi să le faci cu mai puţini bani, dar cu la fel de multă bună dispoziţie. Sărăcia n-a omorât pe nimeni, dar lamentaţia în legătură cu sărăcia e născătoarea acelui gen de plictis despre care se spune că e soră cu moartea. Reţetele de mai jos garantează că n-ai să te plictiseşti foarte curând de recesiune.

Nu ştiu când ai fost ultima dată cu metroul, dar chiar dacă eşti preponderent o călătoare de suprafaţă, merită să încerci să îmblânzeşti o dată amintirile cu pereţi de tunel pe care se preling infiltraţii şi cu parfum de transpiraţie din vagoane.

Ia-ţi prietenii, dotează-i cu şerveţele, tacâmuri, mâncare sănătoasă şi băuturi nealcoolice, totul transportat într-un coş de răchită cu capac şi încearcă să organizezi un picnic într-o staţie de metrou. O să-mi zici că nu e salubru. Ok, n-ai decât să adaugi în coş şerveţele îmbibate cu bactericid. Mai degrabă teme-te că vor interveni bodyguarzii. Abia aici se va dovedi cât de bună negociatoare eşti. Un sfat: dacă nu cedează în faţa şarmului, te poţi lega de faptul că regulamentul Metrorex interzice mâncatul în vagoane, nu şi în staţii.

E posibil ca, cel puţin o vreme, să fii nevoită să răreşti prânzurile şi cinele la restaurantele cu vedere la lac sau la fântâna arteziană, unde se fac guvernele şi unde orice fel de mâncare vine garnisit cu o porţie de paparazzi. Nu e câtuşi de puţin cazul să disperi. Această activitate recreativă poate fi înlocuită cu succes de o vizită la cantinele studenţeşti din oraş. Nu te sfii să te îmbraci cel puţin la fel de chic cum o făceai şi pentru ieşirile la restaurantele cu ştaif. Ideea e să te distrezi, iar dacă se mai distrează şi alţii în jur, cu atât mai bine. Abţine-te, totuşi, să-ţi asortezi accesoriile cu tava, tot ce-i prea mult strică.

Nu ştiu să-ţi spun nimic despre provincie, dar, cel puţin în Bucureşti, ultima dată când le-am verificat, se putea mânca omeneşte în cel puţin două dintre cantinele studenţeşti, cea de la Drept şi cea de la Rosetti.

Dacă ai cunoştinţe din Orientul Apropiat care au venit să pună umărul la construcţia capitalismului de Dâmboviţa, încearcă să le smulgi adresele câtorva cantine arăbeşti. Dacă la cele studenţeşti, mersul e un moft, o fiţă, o marghiolie, vizita la cele libaneze îţi va emoţiona papilele gustative până la lacrimi. În plus, peisajul e absolut cinematografic. Ştiu două astfel de cantine, una lângă Calea Moşilor şi una pe 1 Mai. Mai era una la Rosetti, care s-a închis. Dacă mai afli vreuna, spune-mi şi mie.

Apoi, în loc să ieşi seara la un “drink” undeva în centru, ce-ar fi să încerci puţină variaţie? Pe cât punem pariu că, dintre toate comunele din jurul Bucureştiului, nu eşti deloc sigură care e pe ieşirea spre Giurgiu, care pe Călăraşi şi care pe Piteşti.

Ce-ţi propun nu e un test de geografie (n-ai decât să foloseşti GPS-ul), e un test al barierelor sociale. Un fel de safari al periferiei. Încearcă într-o seară restaurantul din Jilava sau birtul din Adunaţii Copăceni, fă-ţi ziua la Bragadiru sau organizează o lansare de produs la Chitila. N-o să dai de barmani care ştiu să facă show cu shaker-ele şi nici de bodyguarzi spilcuiţi la intrare, dar e posibil să cunoşti câteva personaje care fac cu succes concurenţă celor mai excentrici petrecăreţi din nordul Capitalei.

Ultima recomandare nu-mi aparţine, o ştiu de la un prieten. Ştefan Cosma frecventează de destul de multă vreme târgul de vechituri care se organizează în fiecare sâmbătă la intersecţia dintre B-dul Timişoara şi Valea Cascadelor. Şi-a luat de toate din târg: lămpi, bicicletă, mănuşi din piele pentru condus, tricouri, genţi, chiar şi mobilă (un pat Louis XVI cu 2 milioane jumate – încă nu l-am văzut, dar Ştefan pretinde că e “o bijuterie”). Tu ce mai aştepţi?

Evident, nu pot să închei fără să trag puţin spuza pe turta mea: dacă tot e recesiune şi se câştigă prost, decât să te vinzi ieftin, mai bine faci voluntariat. Nu insist, sper că ştii deja adresa: www.maimultverde.ro.

:: Elle, ianuarie 2009

Mi-am petrecut 18 ani din viaţă între două apartamente de bloc: cel de 2 camere al părinţilor şi cel de 3 camere al bunicilor. Locuiau la mică distanţă unii de alţii, în Tineretului, un cartier la periferia centrului, cu puţin parc, puţin lac, puţin cimitir şi, ca peste tot, cu foarte multe blocuri. În cenuşiul mort al copilăriei mele, doar fumul negru şi gros care ieşea uneori pe coşul Crematoriului uman era viu şi făcea puţin contrast.

Când am intrat la facultate, ai mei s-au mutat în Sălaj, linia de demarcaţie dintre Rahova şi Ferentari, unde am cunoscut vreme de 5 ani periferia adevărată, mahalaua sordidă, curtea cu miracole a capitalei.

Aici, griul deprimant din marile cartiere-dormitor e sfâşiat de gropi de gunoi, de pagode argintii, de relieful carstic al asfaltului, de peisaje dezolante cu drogaţi, copii ai străzii şi adevărate favellas. Un Bucureşti al nimănui, pe care cel mai hulit dintre primari l-a vopsit în culorile curcubeului într-o încercare ratată de a-i farda sărăcia şi urâţenia.

Când am putut, am ţâşnit înapoi spre centru şi de-atunci gravitez în jurul Căii Victoria pe unde mă îngăduie bulinele roşii şi chiriile accesibile. E singurul oraş pe care-l simt cum creşte odată cu mine şi nu mă regăsesc decât în centrul lui. În culcuşul amăgitor şi mincinos al noii protipendade, în zgomotul infernal al demolărilor şi al hidoaselor reconstrucţii, îmi găsesc întrucâtva liniştea.

Asist impasibil la redescoperirea civilizaţiei fără civilitate şi a urbanismului fără urbanitate. Mă bucur că oraşul explodează pentru că sper că se va redesena organic din schije şi din ruine. Nu pot decât să sper, pentru că demenţa citadină mă ţintuieşte locului într-o fascinaţie tâmpă.

Când am vreme pornesc să-i descopăr tranşeele, hogeacurile, ascunzişurile umbroase şi locantele cu sclipici. Încet, încet, Bucureştiul reînvaţă să trăiască bine, să-şi îngăduie fantezii culinare şi ceasuri de loisir, muzici colorate, întâmplări cu lume bună, show-uri pestriţe, plimbări de dimineaţă sau de seară şi delicatese culturale. Încet, încet, bucureştenii reînvaţă să se spele, să meargă la teatru, să se îmbrace bine şi să vorbească frumos.

Pentru că e viu, pentru că-şi trăieşte a doua tinereţe, pentru că are toate şansele, după ce le-a pierdut una câte una, pentru că e spectaculos de trashy şi dezastruos de glam, Bucureştiul îmi face mereu cu ochiul, încă stricat, încă fragil, dar nespus de frumos.

Iubesc Bucureştiul aşa cum iubeşti un mare animal rănit, cu blana deshidratată şi gura urât mirositoare, dar cu ochii încă vii şi nasul încă umed. Nu-l iubeşti pentru cum geme sau gâfâie, îl iubeşti pentru cum ciuleşte uneori urechile şi pentru că-şi mai aduce aminte alteori să dea lăbuţa.

Bucureştiule, parigboria tu kosmu, demult vreau să-ţi spun lucrul ăsta, detest claxoanele tale de neam prost! Ai să mă ierţi vreodată, fos-mu, că nu ştiu să te iubesc pe de-a-ntregul?

:: text apărut în albumul “100% Bucureşti”, alături de fotografiile lui Ştefan Cosma şi de alte 7 eseuri semnate de Vlad Nancă, Maria Popistaşu, Jean-Lorin Sterian, Alex. Leo Șerban, Dorin Ștefan, Ştefan Tiron şi Tom Wilson (albumul se găseşte în librării)

:: foto: Ştefan Cosma

8 eseuri semnate Dragoș Bucurenci, Vlad Nancă, Maria Popistașu, Alex Leo Șerban, Dorin Ștefan, Jean Lorin Sterian, Ștefan Tiron si Tom Wilson.

Vino să vezi Bucureștiul tău. 11 decembrie 2007, la ora 19.30, la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC – Calea 13 Septembrie Nr. 4).

Eveniment susținut de:
PERONI, MNAC, TIME OUT.