La noapte, mai precis la 00.20, TVR1 difuzează o ediţie “Bună ca viaţa” dedicată Sărbătorilor. Ne-am împăcat destul de greu asupra subiectelor, pentru că, aşa cum veţi vedea şi din emisiune, eu şi cu Laura avem păreri destul de divergente despre această perioadă a anului.
Aşa că am convenit să tratăm numai subiecte care întrunesc asentimentul amândurora. Vorbim despre cum putem face aceste zile mai luminoase pentru copiii din centrele de plasament şi bătrânii din azile. Violeta de la Violeta’s Vintage Kitchen ne învaţă cum să gătim sănătos masa de Crăciun. Şi pentru că în această perioadă Crăciunul nu e singura sărbătoare religioasă, Noemi Revnic, de la revista Tabu, ne povesteşte despre Hanouka.
Foto: Anna Todiraş
Pentru că ne-am dorit o ediţie specială, am mers în vizită la Palatul Elisabeta, unde am stat de vorbă cu ASR Principesa Margareta a României despre Crăciunurile petrecute de Familia Regală în exil şi despre primele Sărbători petrecute în ţară.
Emisiunea se reia miercuri, 23 decembrie, la 12.15 ziua.
Bancul era aşa: în timpul vizitei lui Nixon la Bucureşti, Ceauşescu se laudă că metroul bucureştean vine la cel mult 2-3 minute. Ajunşi în staţie, metroul întârzie. Trec cinci minute, trec zece, trece un sfert de oră, metroul nu vine şi Ceauşescu explodează: “Ce să zic, parcă voi nu i-aţi linşat pe negri!”
Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.
Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.
Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.
Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.
Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.
Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.
Pe blogul Cristinei Bazavan se desfăşoară o licitaţie caritabilă pentru tatăl unei colege din redacţie, care are nevoie de o intervenţie vitală de 20.000 de euro.
Sunt o groază de obiecte, multe dintre ele foarte tentante. Puteţi să cumpăraţi, să donaţi sau să daţi vestea mai departe. Dacă e cineva interesat să achiziţioneze o carte care mi-a aparţinut, m-aş bucura s-o facă. E pentru o cauză bună.
Scriu aceste randuri cu doar cateva ore inainte de a intra revista la tipar. Aici era un alt editorial despre cum am sarit cu parasuta de la 3000 de metri si se incheia cu „Dar e foarte, foarte interesant cum o cădere liberă, cu 190km/h, te poate duce atât de sus.”
Colegii m-au rugat sa-mi schimb editorialul pentru ca e singurul loc in care am putea sa (mai) scriem ceva, in caz ca acesta este ultimul numar al revistei Tabu.
Astazi, 20 octombrie, revista Tabu a iesit din Trustul Realitatea Catavencu si va trebui sa se descurce singura, cu un nou investitor.
In conditiile economice date, nu stim daca vom gasi investitorul in timp util ca sa mergem mai departe.
Stim insa ca ne- a fost foarte drag sa lucram la aceasta revista si ca, in cei 7 ani de cand Tabu exista, am scris o parte din istoria presei glossy din Romania.
Si stim ca si voua v-a placut sa ne cititi.
Obisnuiesc sa multumesc via email, la fiecare sfarsit de numar, celor care lucreaza la editia care tocmai se incheie, acum o sa multumesc tuturor celor care au lucrat vreodata aici, cum le multumesc si celor care au citit aceasta revista.
Altfel, inca mai cred ca o cadere libera oricat de ametitoare ar fi viteza, te poate duce sus. Am trait-o pe pielea mea.
Mie mi-ar părea rău ca revista Tabu să nu mai aibă un viitor în România. Era unul dintre puţinele locuri unde se mai făcea jurnalism de calitate în România.
Între restructurările din sistemul bugetar şi tribulaţiile Comisiei Udrea, sunt convins că nu va face multă vâlvă plecarea Gabrielei Massaci din fruntea Institutului Cultural Român din Londra. Acum trei ani, povesteam pe blog despre relansarea noului ICR sub managementul Gabrielei, o poveste pe care o spune şi mai bine filmul The making of ICR London:
Gabriela a construit la Londra probabil cea mai activă prezenţă culturală românească dintr-o capitală europeană, lucru confirmat şi de alegerea ei pentru două mandate consecutive ca Preşedinte al EUNIC, reţeaua institutelor culturale străine din Londra.
Ce poate face o echipă puţin numeroasă şi cu resurse materiale limitate atunci când este inspirată de un om ca Gabriela puteţi vedea în filmul celor 99 de trepte suite în doar primul an.
Dar, în ciuda acestor succese, Gabriela pleacă. Nu o face pentru motive care ţin de sistem, deşi sistemul i-a dat destul de furcă. De ce o face povesteşte în Dosarul TABU despre femeile care muncesc:
Luna asta puteţi să-i cunoaşteţi, citind despre ei în Tabu şi în Esquire, pe trei dintre oamenii cu care lucrez la MaiMultVerde: Miruna Ralea şi Ştefan Bradea, manageri de proiecte, şi Ionuţ Ruscea, coordonatorul de voluntari, formează departamentul de Proiecte. Lipseşte, e drept, cineva: pe Doru Mitrana, directorul executiv al MaiMultVerde şi cel care conduce acest departament, îl gasiţi la el pe blog.
Ei sunt motorul acestei organizaţii, un commando de profesionişti cu care mă mândresc şi de la care învăţ câte ceva în fiecare zi: cum să fiu mai harnic şi mai structurat, ca Doru, mai dedicat şi mai bun, ca Miruna, mai blând şi mai senin, ca Ştefan, mai hotărât şi mai ecologist, ca Ionuţ.
în Tabu (numărul “eco”, ajuns deja o tradiţie pentru care trebuie să-i fim recunoscători Cristinei Bazavan), găzduind dosarul “Mica ecologie”, editat de Cristi Lupşa, despre gesturile mici ale celor pentru care ecologia nu mai e de mult un moft:
Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.
(nu rataţi, în acelaşi număr, Ameninţarea succesului, de Cristi Lupşa, povestea neştiută a Copacului de hârtie, şi Îngerii din jurul ei, de Lavinia Gliga: povestea pe care n-au spus-o nici ziarele, nici televiziunile atunci când au relatat despre fetiţa de 12 ani care i-ar fi infectat cu sifilis pe mai mulţi bărbaţi dintr-un sat vasluian. E un text foarte puternic pentru că vorbeşte, indirect şi cu delicateţe până la urmă, despre noi şi despre complicităţile noastre.)
în Elle, cu un editorial despre legătura dintre generozitate şi evoluţie:
Evoluţia nu e doar despre adaptare, ea mai are un motor, despre care se vorbeşte mai puţin, deşi Darwin a atras atenţia asupra lui încă din 1871: selecţia sexuală. Poţi să fii tu masculul cel mai adaptat la condiţiile vitrege ale mediului, asta nu-ţi va garanta că vei deveni o verigă de succes în lungul şir de la ameobă la homo sapiens. Mai e nevoie şi ca nişte femele să te bage în seamă şi să te considere demn de a-ţi face urmaşi. Abia combinaţia dintre adaptarea la mediu şi atractivitatea sexuală îţi pot garanta un loc câştigător pe harta evoluţiei.
pe IQads unde răspund câtorva întrebări pe acelaşi subiect, pornind de la prezentarea pe care am făcut-o la PR Forum, despre biologie şi PR
Aşa cum unele mărci de maşini vorbesc indirect despre stabilitatea lor într-o curbă, un bărbat care se află într-un efort voluntar de a se înţelege şi cizela pe sine însuşi vorbeşte indirect despre capacitatea lui de a se adapta într-o relaţie. Desigur, nici într-un caz, nici în celălalt, nimeni nu poate opera cu certitudini. Dar lucrul cu certitudini e oricum ocupaţia favorită a inteligenţei raţionale, în vreme ce deciziile rapide care implică probabilităţi sunt atributele inteligenţei emoţionale.
dar şi cu o mică recenzie de club:
De fapt, asta e esenţa Fratelli: e un loc geometric al elitelor societăţii şi, urmându-şi elitele, nu poate fi altceva decât un loc al surprizelor şi contrastelor.
în GQ, cu cea mai zâmbitoare fotografie a mea pe anul ăsta
pe GayPride.ro, unde reiau un comentariu mai vechi despre homofobia contondentă şi homofobia latentă care întunecă România
pe ClubLiteratura.ro, unde răspund câtorva întrebări în calitate de cititor amator
pe BookBlog, unde recomand trei cărţi: Zăpada lui Pamuk, Ce Ceauşescu qui hante les roumains a lui Cioroianu şi Omul generos a lui Nørretranders
pe WallStreet, unde, alături de Mihai Ghyka şi de Bobby Voicu, comentez oportunităţile de comunicare pe care le aduce criza.
Ne aflăm în holul de plastic lucitor al Howard Johnson Grand Plaza Hotel. Reprezentantul editurii Humanitas, amabilul Horia Barna, abia îşi revine după ricoşeul antologic al recepţionerei, care, întrebată dacă domnul Vargas Llosa a sosit deja, ne-a rugat să-i spunem cum se scrie numele respectiv „ca să-l caute în sistem”.
Horia Barna rămâne bouche bée, recepţionera rămâne, evident, cu pierderea de a nu-l fi găsit pe Vargas Llosa decât acolo unde l-a căutat, adică „în sistem”, nu şi în cărţile sale. În fine, scriitorul şi verişoara-soţie-secretară-personală îşi fac apariţia.
