Evenimentul este dedicat ediţiei iulie-august, pe care cea mai curajoasă revistă de femei o dedică fenomenului social media Facebook.

Tot luna asta, mai găsiţi un interviu cu mine în Story şi unul în InStyle (despre stilul meu).

Aşa că am convenit să tratăm numai subiecte care întrunesc asentimentul amândurora. Vorbim despre cum putem face aceste zile mai luminoase pentru copiii din centrele de plasament şi bătrânii din azile. Violeta de la Violeta’s Vintage Kitchen ne învaţă cum să gătim sănătos masa de Crăciun. Şi pentru că în această perioadă Crăciunul nu e singura sărbătoare religioasă, Noemi Revnic, de la revista Tabu, ne povesteşte despre Hanouka.

Foto: Anna Todiraş

Pentru că ne-am dorit o ediţie specială, am mers în vizită la Palatul Elisabeta, unde am stat de vorbă cu ASR Principesa Margareta a României despre Crăciunurile petrecute de Familia Regală în exil şi despre primele Sărbători petrecute în ţară.

Emisiunea se reia miercuri, 23 decembrie, la 12.15 ziua.

“Bună ca viaţa” este produsă de Asociaţia MaiMultVerde cu sprijinul Grupului CEZ pentru TVR1.

Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.

Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.

Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.

Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.

Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.

Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.

Las acum deoparte campania publică şi mă întorc la cei pe care eu îi consider ecologiştii adevăraţi, adică cei pe care media nu i-a băgat niciodată cu adevărat în seamă. În toată această vreme, organizaţiile de mediu au dezvoltat proiecte de conservare, de monitorizare sau de reconstrucţie ecologică, voluntarii au plantat sute de mii de puieţi şi au strâns zeci de tone de gunoaie, oamenii simpli au început să meargă cu bicicleta, să folosească becuri economice, să colecteze selectiv gunoaiele şi să nu mai ia pungi de plastic de la supermarket. Cu alte cuvinte, lumea şi-a văzut de treabă.

Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

Ecologiştii despre care vorbesc sunt cei care, după vorba lui Gandhi, încearcă în fiecare zi să fie schimbarea pe care vor s-o vadă în jur. Pentru ei, ecologia a devenit demult o idee “care merge”. Era firesc ca în jurul lor să apară şi cei care ţin să le arate cu tot dinadinsul că, şi dacă merge, ea nu merge totuşi “cum trebuie”.

Argumentul începe cu o concesie de genul “Sigur că nu e rău să te preocupe starea mediului” şi continuă pe o linie, cel puţin pentru mine, halucinantă, “dar treaba asta cu ecologia e mai mult o modă” sau “nu asta e cea mai gravă problemă acum în România” sau “şi pe vremea comunismului ne obligau să fim ecologişti, când ne scoteau la muncă patriotică” sau “am văzut eu cât de eco sunt vedetele astea”, ca şi cum vreuna dintre aceste circumstanţe ar schimba cu ceva adevărul enunţului de la care s-a pornit: nu e rău să te preocupe starea mediului.

Cel mai bizar argument împotriva ecologiştilor l-am găsit la Andrei Pleşu, care, într-o conferinţă ţinută la Şcoala de Vară de la Sighet de acum doi ani, făcea următorul comentariu:

“adevărul e că e mult mai simpatic să te ocupi de ecologie, decât să înveţi la latină sau să te chinui cu materiile curente ale liceului.”

Nici până azi n-am înţeles ce treabă are latina cu ecologia, dar vreau totuşi să spun ceva în apărarea ecologiştilor corigenţi la latină, ca şi a ecologiştilor olimpici la aceeaşi materie: să nu uităm că nu noi i-am linşat pe negri.

:: Tabu, aprilie 2008

Sunt o groază de obiecte, multe dintre ele foarte tentante. Puteţi să cumpăraţi, să donaţi sau să daţi vestea mai departe. Dacă e cineva interesat să achiziţioneze o carte care mi-a aparţinut, m-aş bucura s-o facă. E pentru o cauză bună.

Tabu – ce va sa fie si ce a fost

Scriu aceste randuri cu doar cateva ore inainte de a intra revista la tipar. Aici era un alt editorial despre cum am sarit cu parasuta de la 3000 de metri si se incheia cu „Dar e foarte, foarte interesant cum o cădere liberă, cu 190km/h, te poate duce atât de sus.”

Colegii m-au rugat sa-mi schimb editorialul pentru ca e singurul loc in care am putea sa (mai) scriem ceva, in caz ca acesta este ultimul numar al revistei Tabu.

Astazi, 20 octombrie, revista Tabu a iesit din Trustul Realitatea Catavencu si va trebui sa se descurce singura, cu un nou investitor.

In conditiile economice date, nu stim daca vom gasi investitorul in timp util ca sa mergem mai departe.

Stim insa ca ne- a fost foarte drag sa lucram la aceasta revista si ca, in cei 7 ani de cand Tabu exista, am scris o parte din istoria presei glossy din Romania.
Si stim ca si voua v-a placut sa ne cititi.

Obisnuiesc sa multumesc via email, la fiecare sfarsit de numar, celor care lucreaza la editia care tocmai se incheie, acum o sa multumesc tuturor celor care au lucrat vreodata aici, cum le multumesc si celor care au citit aceasta revista.

Altfel, inca mai cred ca o cadere libera oricat de ametitoare ar fi viteza, te poate duce sus. Am trait-o pe pielea mea.

Cristina Bazavan

Mie mi-ar părea rău ca revista Tabu să nu mai aibă un viitor în România. Era unul dintre puţinele locuri unde se mai făcea jurnalism de calitate în România.

Gabriela a construit la Londra probabil cea mai activă prezenţă culturală românească dintr-o capitală europeană, lucru confirmat şi de alegerea ei pentru două mandate consecutive ca Preşedinte al EUNIC, reţeaua institutelor culturale străine din Londra.

Ce poate face o echipă puţin numeroasă şi cu resurse materiale limitate atunci când este inspirată de un om ca Gabriela puteţi vedea în filmul celor 99 de trepte suite în doar primul an.

Dar, în ciuda acestor succese, Gabriela pleacă. Nu o face pentru motive care ţin de sistem, deşi sistemul i-a dat destul de furcă. De ce o face povesteşte în Dosarul TABU despre femeile care muncesc:

Gabriela cu fiul ei, Tudor (foto: Matei Bejenaru)

Abia la Londra am dat cu adevărat de România și m-am putut bucură că am putut adus un folos real pentru țara mea; aici mi-am găsit locul.

Drept care, din acest ultim, cel mai potrivit și cel mai iubit loc de muncă al meu, plec acum, de bună – și pentru mulți, bizară – voie: din septembrie mă întorc acasă. Mă opresc din muncă salariata. Am găsit cu greu puterea (oare și trufia?) de a pleca dintr-un post ultra-dezirabil și într-un moment de reușită profesională.

Nu pot altfel însă pentru că am un plan personal. Acest plan îmi cere să fiu temerară și să renunț la confortul locului știut și al mersului stabil. Caut un timp în care să fie mai puțin zgomot, să nu fiu șefa nimănui și nici premiantă, să nu locuiesc în țara altcuiva; vreau să nu am „serviciu” și nici sprijinul dat de un context de carieră de succes.

Îmi trag sufletul, pentru că vreau să aflu dacă e adevărat că cea mai însemnată întâlnire e cu sine. Trebuie neapărat să știu dacă e adevărat că cea mai grea și frumoasă munca e cea pe care o faci în grădină delicată în care cresc oamenii pe care îi iubești.

:: citiţi integral textul Gabrielei pe Tabu.ro.

Ei sunt motorul acestei organizaţii, un commando de profesionişti cu care mă mândresc şi de la care învăţ câte ceva în fiecare zi: cum să fiu mai harnic şi mai structurat, ca Doru, mai dedicat şi mai bun, ca Miruna, mai blând şi mai senin, ca Ştefan, mai hotărât şi mai ecologist, ca Ionuţ.

Miruna Ralea în Tabu

Ionuţ Ruscea...

...şi Ştefan Bradea în Esquire

• în Tabu (numărul “eco”, ajuns deja o tradiţie pentru care trebuie să-i fim recunoscători Cristinei Bazavan), găzduind dosarul “Mica ecologie”, editat de Cristi Lupşa, despre gesturile mici ale celor pentru care ecologia nu mai e de mult un moft:
  

  Dacă veţi deschide bine ochii (şi veţi închide pentru o clipă televizoarele) îi veţi vedea pe aceşti oameni printre voi. Nu poartă neapărat tricouri branduite, dar se disting printr-un număr de gesturi responsabile, multe dintre ele mici, rutiniere şi greu de observat la prima vedere. Imaginaţi-vă, însă, efectul acestor gesturi când ele vor fi multiplicate de milioane de ori şi aduceţi-vă aminte că secretul oricărei schimbări de mentalitate este răbdarea: nu degeaba spun chinezii că drumul de o mie de Li începe cu primul pas.

  (nu rataţi, în acelaşi număr, Ameninţarea succesului, de Cristi Lupşa, povestea neştiută a Copacului de hârtie, şi Îngerii din jurul ei, de Lavinia Gliga: povestea pe care n-au spus-o nici ziarele, nici televiziunile atunci când au relatat despre fetiţa de 12 ani care i-ar fi infectat cu sifilis pe mai mulţi bărbaţi dintr-un sat vasluian. E un text foarte puternic pentru că vorbeşte, indirect şi cu delicateţe până la urmă, despre noi şi despre complicităţile noastre.)

• în Elle, cu un editorial despre legătura dintre generozitate şi evoluţie:
  

  Evoluţia nu e doar despre adaptare, ea mai are un motor, despre care se vorbeşte mai puţin, deşi Darwin a atras atenţia asupra lui încă din 1871: selecţia sexuală. Poţi să fii tu masculul cel mai adaptat la condiţiile vitrege ale mediului, asta nu-ţi va garanta că vei deveni o verigă de succes în lungul şir de la ameobă la homo sapiens. Mai e nevoie şi ca nişte femele să te bage în seamă şi să te considere demn de a-ţi face urmaşi. Abia combinaţia dintre adaptarea la mediu şi atractivitatea sexuală îţi pot garanta un loc câştigător pe harta evoluţiei.

• pe IQads unde răspund câtorva întrebări pe acelaşi subiect, pornind de la prezentarea pe care am făcut-o la PR Forum, despre biologie şi PR
• în Esquire, cu un comentariu despre stil:
  

  Aşa cum unele mărci de maşini vorbesc indirect despre stabilitatea lor într-o curbă, un bărbat care se află într-un efort voluntar de a se înţelege şi cizela pe sine însuşi vorbeşte indirect despre capacitatea lui de a se adapta într-o relaţie. Desigur, nici într-un caz, nici în celălalt, nimeni nu poate opera cu certitudini. Dar lucrul cu certitudini e oricum ocupaţia favorită a inteligenţei raţionale, în vreme ce deciziile rapide care implică probabilităţi sunt atributele inteligenţei emoţionale.

  dar şi cu o mică recenzie de club:

  De fapt, asta e esenţa Fratelli: e un loc geometric al elitelor societăţii şi, urmându-şi elitele, nu poate fi altceva decât un loc al surprizelor şi contrastelor.

• în GQ, cu cea mai zâmbitoare fotografie a mea pe anul ăsta
• pe GayPride.ro, unde reiau un comentariu mai vechi despre homofobia contondentă şi homofobia latentă care întunecă România
• pe ClubLiteratura.ro, unde răspund câtorva întrebări în calitate de cititor amator
• pe BookBlog, unde recomand trei cărţi: Zăpada lui Pamuk, Ce Ceauşescu qui hante les roumains a lui Cioroianu şi Omul generos a lui Nørretranders
• pe WallStreet, unde, alături de Mihai Ghyka şi de Bobby Voicu, comentez oportunităţile de comunicare pe care le aduce criza.

Horia Barna rămâne bouche bée, recepţionera rămâne, evident, cu pierderea de a nu-l fi găsit pe Vargas Llosa decât acolo unde l-a căutat, adică „în sistem”, nu şi în cărţile sale. În fine, scriitorul şi verişoara-soţie-secretară-personală îşi fac apariţia.

Cuplul mă surprinde ca un déja-vu: căutătura tinerească din ochii lui îmi pare cunoscută, deşi e exclus să-l mai fi întâlnit pe condeier pe vremea mătuşii Julia, când nu existam decât în proiect.

Drumul cu maşina de la Constanţa a fost obositor, dar el e vesel şi vorbăreţ. În drum spre hotel, a aflat că nu vor găsi El País la recepţie, şi a făcut un ocol pe la Hilton, ca să ia un exemplar. Are agenda plină până seara târziu, aşa că-i propun să amânăm interviul pe a doua zi. Din fericire, nu e cazul. Se simte încă în formă şi ne invită să începem imediat.

În timp ce-l urmez pe scări spre locul rezervat de la mezanin-ul hotelului, încerc „să-l iau de undeva”. Facem o probă de înregistrare? “Yes, of course, I am Mario Vargas Llosa, I am a Peruvian writer.” Scandează şi prelungeşte vocalele, dar păstrează un accent jucăuş. Spune lucruri definitive, dar le face să sune ambiguu.

Încep să mă prind de unde mi-e cunoscută figura. Pe măsură ce vorbim, îl surprind atent la flash-ul care îi luminează faţa. Expresiile par perfecte: am impresia că scriitorul pozează şi că o face deplin conştient. Dar îmi pierd vigilenţa rapid, discursul e mult prea captivant.

La aproape 70 de ani, Mario Vargas Llosa vorbeşte despre literatură, despre politică şi despre erotism cu aceeaşi pasiune cu care le-a descris în cărţile sale. Îşi întregeşte cuvintele cu gesturi puternice, de hidalgo: mâinile lui descriu trasee contorsionate când explică mecanismul opresiv al dictaturii sau se deschid larg, urmându-i privirea şi zâmbetul, când vorbeşte despre femei, despre dragoste şi despre libertatea ei.

Seara, în redacţie, privindu-i fotografiile, îmi pică fisa. Îl revăd în ipostazele surprinse de Camil şi cadrele se suprapun afectiv peste figurile pe care le-am creionat în minte când i-am citit cărţile. Scriitorul îşi joacă personajele.

El hablador are, cu siguranţă, ochii condeierului, dar peste pupilele cândva crude s-a aşternut ceva ca o pâclă, din vremea în care jurnalistul a făcut corespondenţă de război al sfârşitului lumii.

Gestica amplă e a lui Dionisio din Naccos, în a cărui manieră ambiguă de a vorbi despre viciu îşi întemeiază mărturisirea vie şi bucuroasă a propriei senectuţi.

Bătrâneţea lui Vargas Llosa este la fel de neverosimilă ca longevitatea lui Trujillo, dar nu are, totuşi, nimic din descompunerea ei. Trăieşte o o vârstă inadmisibil de puternică, care, precum episodul tahitian al personajului Gauguin, te copleşeşte şi, scuzaţi de vorbă proastă şi tinerească, pur şi simplu te seacă.

Cunoscându-l, mi s-a părut că întrezăresc o faţetă a jocului de-a Mario Vargas Llosa. Autorul riscantelor viraje de tehnică narativă, scriitorul pe care nu l-am perceput niciodată repetitiv, se amuză portretizându-şi diverse ipostaze ale vieţii în frânturi de personaje literare.

Îi rămân recunoscător nu doar pentru norocul de a fi devenit, la rându-mi, personajul principal într-o seară stropită cu mult vin la un bistro bucureştean, graţie ilustrei întâlniri din timpul dimineţii, ci şi pentru că am aflat cum te poţi repovesti mereu pe tine, fără obsesii, fără repetiţii şi fără resturi de frază.

:: e un text pe care l-am scris acum mai mulţi ani, la rugămintea Cristinei Bazavan. L-am regăsit de curând pe hard, între resturile recuperate după crash-ul din noiembrie trecut (nu mă pot abţine să nu remarc că scriam mult mai preţios pe vremea aia).
:: scopul rendez-vous-ului era un interviu pe care i l-am luat lui Vargas Llosa pentru Tabu. Poate fi citit pe blog.