Poate cea mai importantă lecție de viață

Bărbatul mic de statură întins cu fața în sus pe marginea drumului are capul năclăit de sânge. Lângă oamenii adunați în jurul lui, se vede un scuter căzut. Omid, tovarășul cu care mă întorceam dintr-o escapadă în Carpați, scoate un „Îghhhh…” și întoarce instinctiv capul. Încetinesc puțin, arunc o privire și decid să merg mai departe, ca să nu mai îngroșăm și noi mulțimea de gură-cască. În secunda în care depășesc locul accidentului, înregistrez mai bine ce-am văzut, sau, mai bine zis, ce n-am văzut. Două chipie de polițist, dar niciun paramedic. Îmi dau seama că șansele ca cineva să știe cum să acorde primul ajutor sunt minime. Trag pe dreapta, îl rog pe Omid să închidă mașina și alerg.

Continue reading…

Frica cea mare

Despre o spaimă dătătoare de viață

La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.

Continue reading…

Despre smerenie

À propos de femei excepționale, am citit zilele astea în The One (de mai) un interviu pe care Doru Iftime i l-a luat Anei Ularu, actrița pe care o știți, poate, din spectacolul “Lolita” în care juca acum mulți ani alături de Ștefan Iordache sau dintr-un scurt-metraj mai vechi de-ale lui Cristian Mungiu, inclus în filmul-omnibus “Amintiri din Epoca de Aur”, sau pe care o puteți vedea zilele acestea pe marile ecrane în rolul principal din “Periferic”.

Ana Ularu joacă de la 9 ani și nu și-a dorit niciodată să devină altceva decât actriță. Are deja ani buni de actorie serioasă în spate, iar la Festivalul de Film de la Locarno de anul acesta a primit Premiul pentru cea mai bună actriță.

Continue reading…

Infidelio

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru cuplurile clandestine, chiar şi atunci când cei sau cele cărora li se “puneau coarne” îmi erau apropiaţi.

Poate pentru că judecata publică tinde mai mereu să-i culpabilizeze pe noii îndrăgostiţi, ceva în mine tinde să le ia partea şi să vadă partea bună a lucrurilor: în loc să îngroş rândurile celor care bocesc la ruinele unei vechi pasiuni, prefer să mă bucur de dimineaţa care le zâmbeşte noilor îndrăgostiţi.

Continue reading…

Efectul florilor şi al neurotransmiţătorilor

Aceleaşi rotiţe care-i fac să viseze pe varzomanii din Vamă şi să danseze pe aladinii de club din Mamaia sunt cele care ne pun un zâmbet tâmp pe faţă şi ne fac să plutim la începutul oricărei poveşti romantice.

Totuşi, o diferenţă majoră între droguri şi îndrăgosteală este că efectul primelor nu durează foarte mult. Sigur, nici euforia romantică nu are termen de garanţie nelimitat, dar trei luni sau trei ani sunt cu siguranţă de preferat celor câteva ore de distracţie pe care ţi le pot oferi drogurile.

Continue reading…