Octavian Paler scria în jurnalul său mexican că,

“lângă o mare, în timp ce soarele domnește singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înțeles vieții. Trupul singur umple lacunele filosofiei. El găsește o mângâiere într-un adevăr care pe filosofi nu-i satisface: că există.”

Mi-am reprezentat întotdeauna paradisul ca pe o vacanță nesfârșită la malul mării, cu acces nelimitat la o bibliotecă. În ciuda avertismentelor medicilor dermatologi (pe care vă sfătuiesc, de altfel, să le luați cât se poate de în serios), nu-mi pot imagina un început bun de an sau o vacanță de vară departe de reflecția soarelui dogoritor în oglinda valurilor.

Oricât aș fi de ocupat (în ultima vreme m-am specializat în concedii petrecute vorbind la telefon sau scriind mailuri), peisajul marin reușește de fiecare dată să mă liniștească și să mă reconecteze cu mine însumi. Chiar și cea mai agitată mare îmi inspiră un calm atroce, pe fondul căruia marile întrebări, marile regrete și marile speranțe se detașează de zgomotul cotidian și mă cheamă la judecată.

La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.

La sfârșit de iunie, am petrecut câteva zile pe mica plajă din fața unei foste cherhanale grecești în compania unei cărți minunate, “Staring at the Sun”, a doctorului Irvin D. Yalom, profesor emeritus de psihiatrie la Stanford. La aproape optzeci de ani, gânditorul existențialist scrie despre o temă cu care s-a confruntat în decenii de terapie și de viață: teama de moarte.

Admit că nu sună ca o lectură ideală pentru vacanță, dar eu nu știu un loc mai potrivit decât nisipul de la marginea mereu alteia și veșnic aceleiași mări pentru a reflecta asupra singurei certitudini care ne unește pe toți:

“Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului.”

Puțini terapeuți sunt pregătiți să ia această anxietate, “mama tuturor religiilor”, cum o mai numește bătrânul doctor de suflete, drept ceea ce este. Sunt mulți cei care preferă să o trateze ca pe un simptom, ca pe o sublimare a altor porniri, temeri, fracturi ale inconștientului. Yalom insistă, însă, că, “ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome”, teama de moarte “este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre”.

Pentru că nu poate recurge nici la ipoteza existenței unei ființe supranaturale, nici la ipoteza vieții veșnice, terapia existențialistă are puține instrumente la îndemână cu care poate combate teama de moarte. Dar tocmai aceste constrângeri fac acest eseu terapeutic mai seducător și mai captivant.

Când își plânge prietenul mort, rătăcind prin pustiu

(“Muri-voi oare și eu? Oare nu mă așteaptă aceeași soartă ca pe Enkidu? Spaima mi s-a cuibărit în inimă: mi-e frică de moarte…”),

Gilgamesh vorbește pentru noi toți. Iar cuvintele doctorului Yalom picură ca un balsam peste rănile tuturor celor care au tremurat măcar o dată la perspectiva întâlnirii imposibile cu cea cu care nu putem fi niciodată în același timp și în același loc: propria moarte.

Am să vă las să descoperiți singure răspunsurile convingătoare pe care bunul terapeut le oferă celei mai mari nelininiști care ne poate bântui vreodată și am să ilustrez unul dintre aceste răspunsuri, acela că fizicalitatea morții ne distruge, dar că ideea morții ne salvează, cu o amintire care mă face să prețuiesc și mai mult frumusețea crudă a fiecărui răsărit și a fiecărui apus la malul mării.

Puțină lume știe povestea titlului unei emisiuni despre viața echilibrată pe care am realizat-o acum câțiva ani pentru TVR. O prietenă la care țineam enorm și căreia îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi, s-a stins acum mulți ani pe patul unui spital de oncologie. Într-una din ultimele ei zile, apropiații care o vegheau au întrebat-o dacă-și dorește ceva. Își dorea, îi era poftă să mânânce o prăjitură. La chioșcul spitalului nu erau decât savarine. I-au luat una și, în timp ce o mânca, au întrebat-o dacă e bună .

“E bună”, le-a răspuns ea, “e bună ca viața.”

:: The One, august 2011

À propos

Ana Ularu joacă de la 9 ani și nu și-a dorit niciodată să devină altceva decât actriță. Are deja ani buni de actorie serioasă în spate, iar la Festivalul de Film de la Locarno de anul acesta a primit Premiul pentru cea mai bună actriță.

Cu toate acestea, când Doru Iftime îi spune «Deci acum vrei să fii actrița Ana Ularu și atât», ea răspunde:

«Am tot amânat conștientizarea și asumarea faptului că sunt actor. Când aveam 16 ani, am jucat “Lolita” și pe fluturașul cu plata era trecută suma și funcția: actor. Mi-am zis atunci să nu-mi intre chestia asta în cap, că mai am multe de învățat. După care am intrat la facultatea de actorie. Și am zis: “Când o să termin, o să pot spune că sunt actor”. Dacă mă întreabă cineva care e meseria mea, și azi mi-e greu să spun că sunt actriță. Cred că a fi actor e un lucru foarte “sus”.»

:: foto: EvZ

Poate pentru că judecata publică tinde mai mereu să-i culpabilizeze pe noii îndrăgostiţi, ceva în mine tinde să le ia partea şi să vadă partea bună a lucrurilor: în loc să îngroş rândurile celor care bocesc la ruinele unei vechi pasiuni, prefer să mă bucur de dimineaţa care le zâmbeşte noilor îndrăgostiţi.

Nu mă refer la indifelitatea de ocazie, care apare în mai toate relaţiile de cursă lungă şi care, trăită scurt şi la obiect, nu înseamnă, de fapt, mare lucru nici pentru cel înşelat, nici pentru cel care înşeală. Nici la viconţii de Valmont ori la marchizele de Merteuil – îi înţeleg şi pe ei, dar coregrafia lor repetitivă îmi inspiră doar compasiune, nu şi simpatie. Pentru înşelătorii compulsivi şi pentru seducătoarele de profesie, partenerii vechi sau noi nu sunt altceva decât simplă recuzită în nişte scenarii de viaţă care, asemenea telenovelelor cu mii de episoade, devin tot mai proaste pe zi ce trece.

Poveştile care mă emoţionează sunt eternele variaţiuni din viaţa reală pe tema confictului dintre loialitate şi iubire, ilustrat poate cel mai bine în cultura europeană de povestea lui Tristan şi a Isoldei. Drama prinţesei irlandeze este cu atât mai mare cu cât, cel puţin în versiunea wagneriană, prima ei loialitate nu e nici măcar pentru Regele care-i va deveni soţ, ci pentru iubitul ei mort, ucis de Tristan însuşi.

O să ziceţi că aşa ceva se întâmplă doar în teatru, operă sau literatură, dar dacă nu ţineţi la patina de epocă şi aveţi un simţ al observaţiei mai ascuţit, veţi găsi oricând actualizări, mai mult sau mai puţin dramatice, ale acestei poveşti în vieţile prietenilor şi cunoscuţilor voştri.

Economic vorbind, dragostea e o investiţie cu tine însuţi. Şi, ca în orice investiţie, rata profitului e proporţională cu riscul. Cu cât iubeşti mai mult, cu cât te investeşti pe tine mai mult într-o relaţie, cu atât rişti o suferinţă mai mare. Oamenii care nu iubesc deloc nu-şi prea dau seama ce ar putea câştiga sau pierde din această afacere, oamenii care iubesc prudent primesc în schimb relaţii burgheze cu capitalizare înceată, dar sigură, iar oamenii care iubesc năvalnic trăiesc, asemenea brokerilor sau jucătorilor profesionişti de poker, mai mereu pe culmi: când ale fericirii, când ale disperării.

Iubirile interzise complică, însă, această ecuaţie, pentru că introduc un al doilea “beneficiar” al suferinţei. Încă dinainte de a-i deschide uşa noii relaţii ştii că n-o vei putea face decât peste cadavrul emoţional al celui sau celei care rămâne în urmă. Poate că tocmai de asta şi sunt aceste relaţii clandestine atât de intense – pentru că ne simţim în culpă şi facem totul ca noua noastră dragoste să fie măcar pe măsura suferinţei pe care ne învinovăţim că am provocat-o.

Pe termen scurt, orice suferinţă păleşte pe lângă beţia scânteietoare pe care o trăiesc noii îndrăgostiţi, iar cine nu s-a lăsat niciodată în voia unei iubiri interzise şi-a refuzat una dintre cele mai ameţitoare experienţe din câte există.
Nu ştiu gest mai erotic decât înlănţuirea furtivă a degetelor la spate sau pe sub masă şi nimic mai pasional ca declaraţiile mute, făcute doar cu buzele, cu mâinile sau cu privirea. Săruturile în clar-obscur, complicităţile spontane, ferestrele aburite, călătoriile frivole în necunoscut – sunt doar câteva dintre amintirile de neşters pe care aceste aventuri le lasă în urma lor şi pentru care îmi spun mereu că sunt daruri rare care merită trăite şi preţuite cum se cuvine.

Dar mai există şi un alt motiv pentru această slăbiciune pe care mi-o trezesc cuplurile clandestine. Tocmai pentru că multe dintre aceste iubiri sunt construite prin inflamarea artificală a unor sentimente şi atracţii, dar şi pe sublimarea unor resentimente din vechea relaţie, rareori ele ajung să dureze. Cel mai adesea, sunt fluturii de o zi ai inimilor noastre şi se ard cu atât mai intens cu cât ştim în adâncul nostru că nu au de fapt nicio şansă.

Iar mie, cel puţin, această fragilitate care le caracterizează mi le face cu atât mai dragi şi mă îndeamnă să le judec cu indulgenţa şi cu delicateţea pe care o merită.

:: The One, februarie 2011

“Când te îndrăgosteşti, trăieşti o exaltare specială a vieţii, viaţa devine mai plină de sens, simţi că ea merită trăită şi că întreaga existenţă care te înconjoară capătă un înţeles aparte. Iar experienţa iubirii îţi poate da un impuls fantastic, vrei să faci lucruri, să depăşeşti obstacole, te simţi brusc mult mai bine echipat pentru a face faţă dificultăţilor şi frustrărilor din care e compusă viaţa de zi cu zi a oricăruia dintre noi.”

Poate că nu v-a trecut prin minte, dar “experienţa iubirii” povestită de scriitorul peruvian seamănă leit cu experienţele descrise de consumatorii de droguri. Înlocuiţi “iubire” cu “cocaină” sau cu “amfetamine” şi pasajul rămâne la fel de coerent.

Asta n-ar trebui să mai surprindă pe nimeni în secolul 21. Deşi drogurile şi iubirea sunt păţanii diametral opuse, biochimia din spatele lor este mult mai asemănătoare decât credeau părinţii noştri. Psihiatrul Michael Liebowitz, autorul cărţii “The Chemistry of Love” (citez din “Our sexuality” de Karla Bauer şi Robert Crooks), a descris încă din 1983 rolul central pe care-l joacă în timpul îndrăgostelii aceiaşi neurotransmiţători care sunt responsabili de efectele pe care drogurile le au asupra creierului uman: dopamina, norepinefrina şi feniletilamina.

Aceleaşi rotiţe care-i fac să viseze pe varzomanii din Vamă şi să danseze pe aladinii de club din Mamaia sunt cele care ne pun un zâmbet tâmp pe faţă şi ne fac să plutim la începutul oricărei poveşti romantice.

Tot ele sunt responsabile şi de imaginea aureolată pe care o proiectăm asupra persoanei iubite. În primele trei luni de romanţ, nimeni nu judecă limpede, fenomen descris, în egală măsură, de Eminescu (“C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete”) şi de Rică Venturiano (“De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii…”).

Obiectul atracţiei noastre suferă un vremelnic un proces de beatificare. Eminescu:

“Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului”

“Tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele”;

Rică:

“Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti…”.

De altfel, îndrăgostiţii nu sunt singurii care văd enorm şi simt monstruos atunci când au creierul îmbibat cu feniletilamină. Sub influenţa stupefiantelor, batonul de ciocolată devine un fel de Sfânt Graal al fumătorilor de iarbă, iar başii electronici un fel de Trâmbiţă a Învierii pentru amatorii de droguri energizante.

Totuşi, o diferenţă majoră între droguri şi îndrăgosteală este că efectul primelor nu durează foarte mult. Sigur, nici euforia romantică nu are termen de garanţie nelimitat, dar trei luni sau trei ani sunt cu siguranţă de preferat celor câteva ore de distracţie pe care ţi le pot oferi drogurile.

Pe de altă parte, ceea ce i se întâmplă îndrăgostitului după expirarea termenului de garanţie seamănă, din nou, cu experienţa fratelui său drogat. Doctorul Liebowitz a observat că aceeaşi panică, aceeaşi disperare şi aceeaşi suferinţă care însoţesc pierderea unei relaţii de dragoste pot fi regăsite în sevrajul unui fost consumator de amfetamine.

Asta se întâmplă din cauză că în creier există un mecanism care previne “supra-încălzirea”: dacă este expus vreme îndelungată la torenţi de neurotransmiţători, creierul se desensibilizează şi nu-şi mai poate induce starea de bine în condiţii de stimulare normală. Lipsa de chef şi cheful schimbător vin astfel să completeze un tablou clinic care este perfect complementar zâmbetelor tâmpe şi plutirii de la începutul relaţiei.

În această perioadă, cea mai spectaculoasă mi se pare schimbarea cu 180 de grade a perspectivei idolatre asupra celui sau celei care fusese până mai ieri “odor în codru de tâlhari”:

“Căci azi le semeni tuturor la umbră şi la port, şi te privesc nepăsător c-un rece ochi de mort.”

N-am scris ca să strivesc corola de minuni a dragostei. Nu cred că sonetele lui Shakespeare vor putea fi vreodată recodificate folosind simboluri din tabloul lui Mendeleev. Dar cred că ne ajută să ne luăm mai puţin în serios dacă aruncăm din când în când o scurtă privire în culisele îndrăgostelilor noastre.

În plus, cu cât ştim mai multe, cu atât ne dăm seama de cât de puţine ştim, de fapt. Încă nu există, de exemplu, o teorie care să explice la nivel biochimic cum se face că ne îndrăgostim de anumiţi oameni şi nu de alţii. Suntem, în această privinţă, la fel ignoranţi sau de înţelepţi ca marele Will, care, în “Visul unei nopţi de vară”, a pus totul pe seama unei flori:

Cei cărora pe genele-adormite
Le picuri sucul florii fermecate
Se-ndrăgostesc de cea dintîi făptură
Pe care-o văd cînd se trezesc din somn.

Restul e tăcere.

:: The One, noiembrie 2010

Sunt un partizan necondiţionat al noilor media şi, aşa cum cred că viitorul cărţilor stă în cititoarele tip Kindle, sunt convins că viitorul revistelor glossy este asigurat de dispozitivele tip iPad.

Dacă aţi folosit aplicaţia Time pentru iPad, ştiţi despre ce vorbesc. Glossy publishing is dead. Long live glossy publishing!

Cu atât mai mult mă bucur să semnalez o premieră: revista The One poate fi accesată acum şi pe iPad. Proiectul, pus la cale şi implementat de Andreea Esca, Remus Achim şi Orlando Nicoară, a produs o aplicaţie care poate fi descărcată gratuit şi pe care v-o recomand călduros, fie şi numai pentru pictorialul mai vechi cu Laura Cosoi (care arată minunat, indiferent cu ce s-ar îmbrăca, dar pe care pictorialul Andreei Macri o pune în lumina apetisantă a unei decadenţe strălucitoare).

“Trei editorialişti sînt prea mulţi pentru un număr atât de mic de pagini.”

Roxana mi-a spus că vom înceta colaborarea începând cu ianuarie 2011, dar am decis să nu mai îngreunez paginile revistei cu opinia mea, aşa că, începând cu luna noiembrie, nu mă veţi mai citi în paginile Elle.

Îi sunt recunoscător Roxanei pentru că mi-a dat ocazia, timp de aproape trei ani, să mă adresez unui public de calitate în paginile unei reviste cu care mă mândresc că am colaborat. Între cele 32 de texte scrise în acest timp se regăsesc câteva care sunt foarte aproape de sufletul meu.

Din noiembrie, mă puteţi citi în The One.

Femeile care se gândesc la futut la fel de mult ca şi noi, dar au decenţa să nu vorbească la fel de des şi de urât despre asta. Femeile care ne trimit cadouri, care ne-aşteaptă cu luminile stinse în maşina parcată la colţul străzii, care ne plătesc consumaţia, care ne întreţin, ne savurează şi apoi ne roagă să le uităm.

Femeile care seamănă cu actriţa noastră preferată. Femeile urâte care ştiu cum să facă un bărbat să se simtă dorit. Femeile care întorc capul după alte femei, care pun mâna pe fundul bărbaţilor, care intră singure în sex-shop-uri şi care l-ar face să roşească şi pe Bebe Mihăescu.

Femeile care nu vor copii. Femeile despre care credem că vor întodeauna mai mult, pentru că nu se mulţumesc niciodată cu mai puţin. Femeile pentru care încetăm să existăm la începutul unui orgasm şi care nu uită niciodată de noi înainte de a-şi aprinde ţigara. Cele de ţipetele cărora ne ruşinăm, cele a căror pricepere ne face să ne cutremurăm de plăcere, cele în faţa cărora închidem ochii şi gemem. Femeile-fântână, gheişele, stricatele, nesătulele.

Cele care nu închid ochii când le săruţi.

Femeile care îmbătrânesc departe de ochii noştri. Femeile pe care le vedem din An în Paşti, cărora le ducem dorul, fără să vrem, de fapt, să le vedem mai des. Femeile mature, oricât ar fi de tinere. Cele încă frumoase, oricât ar fi trecut de mult… Femeile de ridurile cărora ne temem mai mult decât de îmbătrânirea noastră.

Femeile care răspund imediat la sms. Cele care ne bârfesc cu prietenele şi apoi îşi bârfesc prietenele cu noi. Cele care au tot timpul chef de lipsa noastră de chef.

Partidele imposibile, fanteziile abandonate precoce, îndrăznelile meschine şi flasce, parfumurile ale căror nume sunt uitate mai înainte de-a întreba cum se numesc.

Femeile care miros a aşternut, care ne pun mâna între picioare, care fac pipi cu uşa de la baie deschisă, care ne dezbracă în lift şi ne-o trag în holul blocului.

Femeile care sforăie.

Femeile cărora nu le dăm numele, cele care ne fac să zâmbim engimatic, femeile care au trecut prin viaţa noastră ca rapidul de Constanţa prin halta Bucureşti Triaj.

Femeile de care nu ne îndrăgostim. Adevăratele femei. Femeile bune rău. Bunăciunile care nu sunt niciodată bune de iubit.

Celor care ne-au explorat trupul în toate profunzimile sale, nu le îngăduim niciodată să-şi atârne vreo amintire în cuierul inimii noastre. Poveştile noastre de dragoste nu sunt pentru ele. Slăbiciunile noastre nu le privesc. Sms-urile dulcege, trandafiraşii comestibili şi lacrimile discrete în colţul ochelarilor de soare – toate astea le păstrăm pentru altele. Lor le mai oferim din când în când chiloţei în formă de inimioară.

Cu ele nu trebuie să fim tandri, nici atenţi, nici măcar sensibili. Pentru că toate lucrurile astea pe ele le plictisesc. Chiar aşa ne-au spus – că le plictisesc îngrozitor.

Aşa că ne luăm tandreţea şi o băgăm la loc în buzunar, o punem bine pentru cele care vor şti s-o aprecieze: femeile după care plângem la al treilea pahar, cele după care alergăm în pas de pudel printre maşinile oprite la semafor, femeile care ne fac din vorbe şi care rareori ne mai fac şi altceva. Iubitele noastre, dragele noastre, nebunaticele noastre fixaţii. Zânele, nimfele, prinţesele. Imaculatele fecioare.

Ele ne conving să n-o mai ardem aiurea, de dragul lor ne transformăm din distruşii de azi în supravieţuitorii zilei de mâine, ai lor sunt copiii pe care ne trezim peste noapte că vrem să-i concepem. Ele sunt fericitele pe care ne dorim să le iubim non-stop şi pe care nu reuşim să le mulţumim decât cu intermitenţe. Ele ne răscolesc nopţile, trecutul şi corespondenţa. Femeile ţesute în atelierele ascunse ale minţilor noastre, proiecţiile fantasmatice ale mamelor, traumelor şi ale copilăriilor noastre.

Pe femeile adevărate nu le iubim niciodată, pe ele le amuşinăm, le cucerim, le posedăm, le despicăm, le dezvrăjim, le privim lung şi le lăsăm în urmă. N-avem nici o îndoială că se vor aduna din bucăţi şi se vor face la loc, pentru că sunt făcute din carne, nu din lumină. Ele sunt cele care ne fac să ne simţim bărbaţi, iar pentru chestia asta copilul din noi nu le va ierta niciodată.

Dar femeile adevărate ştiu să ne iubească pe furiş, fără să ne facă să ne simţim prost din cauza asta. De dragul nostru, ele se stăpânesc şi nu devin niciodată zâne sau prinţese. De dragul nostru, ele rămân mereu iubitele prietenilor noştri şi prietenele iubitelor noastre.

Pentru că ştiu să ne iubească mai bine care oricare altele, pentru că între noi şi ele va rămâne întotdeauna ceva nespus, pentru că nu vor purta niciodată copiii noştri, pentru că nu ne vor întreba niciodată nimic din ceea ce nu am vrea să fim întrebaţi, pentru că nu ne vor strânge niciodată şosetele, pentru că ne vor ierta josniciile mai înainte chiar ca noi să le fi gândit, ele ar merita măcar omagiul de a ni le aduce aminte aşa cum au fost.

Dar în urma trecerii lor prin viaţa noastră, schijele ascuţite ale amintirilor se cizelează asemenea scoicilor spălate de mare, iar poveştile crâncene despre poftă, dorinţă şi aşternut se transformă ireversibil în fragmentele spălăcite ale unor poveşti de dragoste pe care nu le-am trăit cu adevărat niciodată. În sufletele noastre, femeilor adevărate nu le este îngăduită nici măcar memoria.

:: apărut în The One, iunie 2008

Luna de toleranţă

Eu n-aş vrea s-o cunosc pe tanti – mama – bărbatului – român – care – se – simte – frustrat – de – atenţia – care – li – se – acordă – doamnelor – şi – domnişoarelor – în – luna – martie. Trebuie să fie o mamă de vis urât şi pun pariu că nici nora ei nu se simte mai bine. V-aţi prins deja că nu sunt cu nimic invidios pe colegele mele de specie pentru simplul fapt că masculii le acordă puţină atenţie o lună din douăsprezece.

Nu cred că un gentleman are nevoie de o sărbătoare cu dată fixă ca să-şi arate aprecierea faţă de doamnele şi domnişoarele din jurul lui, dar cu siguranţă nu poate avea ceva împotriva unui ritual care le bucură şi le face să zâmbească.

Mă-ndoiesc, totuşi, că în luna martie se poate vorbi de atenţie adevărată, cred că ceea primesc femeile sunt mai mult “atenţii” – o garoafă, o lavandă ieftină, o pizza în oraş, un mixer, un set de tigăi din teflon… În fine, imaginaţia bărbatului român e inepuizabilă când vine vorba să facă o femeie să simtă cu adevărat iubită.

Dar trebuie să recunosc că sunt puţin dezamăgit de felul în care privesc femeile această revărsare de politeţuri ipocrite, omagii formale şi curtoazie de unică folosinţă. Spectacolul hoardelor de misogini luând cu asalt tarabele de mărţişoare şi pieţele de flori ar merita tratat cu mai multă condescendenţă.

Dincolo de declaraţiile sforăitoare care decorează felicitările în formă de inimioară, nu e greu să vezi ce gândesc cu adevărat cei cei care oferă, de două, trei, ori pe an aceste ofrande de plastic.

În ultimii ani am avut privilegiul să sparg seminţe în preajma unora dintre cele mai misogine redacţii din România şi m-am lecuit definitiv de drumul pe la Piaţa de Flori în dimineţile de 1 şi 8 martie.

Spectacolul era pur şi simplu dezarmant. Colegii mei de cromozom Y, vajnici defăimători ai femeii în tot restul zilelor de peste an, îşi compuneau o mină încurcată şi, zâmbind chinuit, evacuau tradiţionala zambilă din palmele lor transpirate înspre câte o colegă care o primea cu exclamaţii, interjecţii şi onomatopee demne de o cauză mai bună, pentru ca apoi s-o depună alături de celelalte zambile abuzate şi ghiocei deprimaţi în paharul de plastic de lângă monitor.

Tristeţea nesfârşită a acestor scene de gen a sfârşit prin a mă convinge să ofer, la rândul meu, bomboane. Comme disait Jacques Brel: J’vous ai apporté des bonbons
parc’que les fleurs c’est périssable… Perisabile ca şi interesul domnilor pentru colegele lor de specie, perisabile ca şi atenţia cu care le “copleşesc” în preajma sărbătorilor cu dată fixă.

Nu mă pot abţine să nu mă întreb ce speră să obţină bărbatul în schimbul darului pe care-l face, pentru că bunul antropolog ne învaţă că darul vine dintr-o ancestrală relaţie de schimb. O relaţie pe care modernitatea a ascuns-o sub covor, inventând conceptul găunos al “gestului gratuit” şi al “cadoului în schimbul căruia nu aştepţi nimic”. Nu cred în balivernele astea, cred că în locul unei tradiţiei sănătoase în care darul făcut aşteaptă să fie întors, “cadoul” modern joacă ipocrit cartea gratuităţii, iar aşteptările ascunse sunt mai nesănătoase şi mai parşive decât în lumea tradiţională.

Daţi-mi voie să rămân o clipă în lumea neprietenoasă şi rece a calculului economic şi să vă indispun cu următoarea întrebare: ce se tranzacţionează de fapt în luna femeii?

Eu unul cred că inflaţia de flori, mărţişoarele şi cadouri din luna martie nu este altceva decât urmarea firească a creşterii preţului unui bun de larg consum în rândul publicului masculin: femeia-supusă-gospodină-şi-iubitoare. Propaganda feministă a făcut ca oferta să scadă dramatic în ultima sută de ani şi ceva îmi spune că cererea a rămas, cu mici modificări, aceeaşi. La bursa de mărfuri a domnilor, preţul unei femei-în-adevăratul-sens-al-cuvântului a atins cote astronomice. Penuria a dus la speculă şi specula la inflaţie.

În limbajul cadourilor, bărbaţii par să spună ca ar da oricât pentru o femeie dispusă să-şi asume cu seninătate statutul de creatură second-hand. Cu alte cuvinte, nu cred că este propriu să spunem că femeile sunt “copleşite” cu atenţii în luna “lor”, cred că ele sunt mai degrabă “cocoloşite” în speranţa că-şi vor accepta, fie şi numai pentru încă un an, soarta.

Pentru misoginul de la volan, mitocanul de la restaurant, bruta din dormitor şi pentru Ludovic Orban, martie nu este altceva decât o lună de toleranţă. În schimbul acestui favor, Eva promite să fie cuminte tot restul anului, să-şi vadă de cratiţă, de copii şi de feminitatea ei şi să nu tulbure rânduieli care funcţionează bine mersi de când lumea.

Am scris lucrurile astea deşi îmi dau seama că ele privesc într-o destul de mică măsură femeia emancipată care citeşte reviste glossy şi că, în cele din urmă, bărbaţii se poartă cu femeile aşa cum le este îngăduit să se poarte. Aşa că sunteţi îndreptăţite să mă întrebaţi: Bun, şi ce-i de făcut? Am să vă răspund că nu ştiu, lucrurile astea nu se întâmplă de ieri, de azi şi nici nu se vor schimba peste noapte.

Dar ştiu un lucru: eu, dacă aş fi femeie, n-aş primi ghiocei de la toţi mitocanii transformaţi în gentlemeni de ocazie.

“Din nefericire, în politică femeile tind să copieze modelul bărbaţilor şi îşi pierd feminitatea. Sigur, Mona Muscă are problema ei, dar trebuie să recunoaştem că a fost un model fiindcă a combinta fermitatea cu feminitatea, a ştiut să-şi pondereze tonul, să-şi aleagă subiectele.”

“Pot să spun că a lucra cu Traian Băsescu este o experienţă pe care nu o egalează nici un Oxford sau Harvard.”

Pe lângă interviu, sunt şi două fotografii de Adrian Stoicoviciu. Într-una zâmbeşte inteligent o femeie frumoasă, în cealaltă, deşi se ştie privită, pare că nu vrea să ghicim la ce se gândeşte.

A.S.: E drept, Traian Băsescu este Preşedintele României, dar pentru mine şi pentru Claudiu el a reprezentat mai mult decât preşedintele, era o relaţie care se baza pe mult mai mult şi oate că acest mult mai mult ni s-ar fi părut că ar fi trebuit să facă lucrurile să se întâmple altfel. (…) E o dezamăgire, dar poate ţine de percepţia mea subiectivă asupra faptelor.
The One: Dar, ca noi toţi, eraţi avertizată despre cinismul lui Traian Băsescu.
A.S.: Ipocrizia nu-şi are rostul. Mulţi spuneau că trece peste cadavre, dar eu niciodată n-am crezut lucrul ăsta.