Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.

Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. România, ca toate țările de pe lumea asta, are destule scăderi, pe care nici cei mai patrioți dintre noi nu i le putem trece cu vederea. Dețin și eu o listă cu sâcâieli, nemulțumiri, enervări, exasperări pe care n-am să le regret și de care am să mă bucur o vreme că voi fi scăpat, dar prefer să păstrez acest pomelnic pentru urechile prietenilor apropiați, cei obișnuiți să ne asculte văicărelile cu mai multă indulgență decât reclamă îndeobște subiectul.

Vreau, în schimb, să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz. Din decembrie anul trecut, de când planurile mele de studiu în America au devenit o certitudine, am bricolat această listă de amintiri care vor face parte întotdeauna din bagajul meu afectiv, indiferent pe ce meridian mă vor duce căutările mele:

Mirosul de fân proaspăt cosit pe dealurile din jurul Lereștiului, satul bunicului meu din partea mamei, care m-a învățat să iubesc drumețiile, trezitul de dimineață și ceaiul de plante. Vaierul bine temperat al clopotelor și fuga ciocanelor pe toaca de lemn într-o dimineață de duminică într-un sat de munte. Parada porților de lemn și a caselor monument pe portativul drumului principal din Viscri, Saschiz, Biertan. Liniștea tămăduitoare cu care te înconjoară mozaicul de cruci albe dintr-un cimitir de țară.

Plapuma de ceață care plutește la firul ierbii pe o fâneață din Apuseni și aburii cafelei făcute la primus în fața cortului în acest decor de început de lume. Adrenalina unei traseu care-ți taie respirația pe cheile Râmețului, zâmbetul cu dinții înnegriți după un popas în afinișul din Retezat, perspectivele amețitoare de pe șoseaua Transalpină, durerea plăcută care te furnică la fiecare mișcare după o coborâre cu bicicleta de pe vârful Iezer din masivul Păpușa, beția de aer care te cuprinde pe vârful unei escalade și sfârșeala triumfătoare cu care ajungi în lumina apusului la poale.

Primele raze ale soarelui deasupra unei mări de topaz după o noapte nedormită la Vama Veche. Bufnițele, iepurii, popândăii și vulpile care trec razant în bătaia farurilor când mergi noaptea pe drumul vechi spre mare, prin sudul Dobrogei, sau când te întorci de la Tulcea, prin Capidava și Cernavodă. Priveliștea mântuitoare ca o rugăciune a pelicanilor, lebedelor, stârcilor și cormoranilor care se trezesc alene la cinci dimineața pe meleaua Sahalinului. Lenea crepusculară care te face să adormi cu o carte pe față pe o bucată pustie de plajă la Sfântu Gheorghe sau la Vadu. Mângâierile calde ale soarelui care-ți lichefiază pielea, mușchii și oasele după o baie în apa limpede și verzuie a lacului Erenciuc.

Emoția melodioasă a Oanei Pellea într-un spectacol de teatru pe care-l urmărești cu lacrimi în ochi, baletul lui Alexandru Tomescu pe vioara Stradivarius, desenul grațios al poantelor Monicăi Petrică pe scândura scenei, dramatismul cinematografic al vocii Mariei Răducanu la microfon. Vibrația cathartică a unei săli aplaudând în picioare la TIFF după un film de Mungiu, Muntean, Caranfil sau la Festivalul Enescu la sfârșitul unui concert susținut de Radu Lupu sau de cvartetul Voces. Ateneul Român, Palatul Fundațiilor Regale, Muzeul Țăranului, clădirile lui Marcel Iancu, Palatul Telefoanelor, Kiseleff-ul noaptea.

Generozitatea inepuizabilă a medicilor SMURD, entuziasmul contagios al voluntarilor Asociației MaiMultVerde și ai celorlalte mii de organizații neguvernamentale, încăpățânarea salvatoare și incredibila putere de muncă a oamenilor care, prin activitățile lor sociale și caritabile, fac România mai bună. Articolele lui Radu Cosașu, cărțile și conferințele lui Neagu Djuvara, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, blogul lui Cătălin Tolontan.

Nu în ultimul rând, dați-mi voie să fiu frivol și să închei această listă fatalmente incompletă cu defilarea de femei frumoase și elegante care te fac să întorci capul pe stradă ca ultimul misogin, incapabil să se desprindă de aceste atât de aiuritoare și fantasmatice aparențe în mijlocul cărora a avut norocul de a se fi născut.

:: The One, septembrie 2011

Cu Ozana Oancea, una dintre actrițele pe care le admir din noul val românesc

Aproape o mie de oameni au urmărit în decorul de burg medieval al Pieței Unirii din Cluj-Napoca, pe un ecran gigantic, “Mine vaganti”, povestea dulce-amăruie a doi frați dintr-o respectabilă familie italiană care se pregătesc, fără să știe unul de celălalt, să le spună părinților că sunt homosexuali. Comedia erorilor și de situații care decurge din această intrigă simplă e savuroasă, dar cu adevărat memorabilă a fost atmosfera din Piață: s-a râs enorm, cu hohote chiar, la scenele ingrate în care mentalitatea burgheză era pusă la grea încercare de cultura “out & proud”, dar și la replicile de un umor nebun care-i făceau pe părinții celor doi frați să pară de-o înapoiere imbecilizantă.

Privindu-i pe spectatori (mulți dintre ei clujeni) fredonând și dând din cap relaxați pe “Una notte a Napoli”, în versiunea celor de la Pink Martini, dar și pe hit-ul fetelor de la Baccara, “Sorry, I’m a lady”, în vreme ce pe ecran se produceau artistic trei dive păroase, mi-am adus aminte de articolele din presa clujeană de acum opt sau nouă ani, care comentau scandalizate vestimentația prea fistichie a directorului artistic al festivalului, sau de incidentul dintr-un club al cărui nume l-am uitat între timp, când un grup de organizatori, invitați și voluntari ai festivalului au fost poftiți afară pentru că mai multe cupluri de băieți și de fete se sărutaseră și dansaseră împreună.

Clujul datorează, probabil, TIFF-ului la fel de multe cât datorează și festivalul de film capitalei Ardealului. S-au maturizat împreună și fiecare a învățat câte ceva de la celălalt. Anul acesta, TIFF-ul a împlinit zece ediții. Ce a pierdut în exclusivism și intimitate, a câștigat în popularitate și strălucire. A depășit câteva importante festivaluri din regiune și se pregătește să se măsoare cu Sarajevo și cu Karlovy Vary.

După proiecție, ne-am strâns în jurul ultimei sticle de șampanie și al câtorva cireșe pietroase împreună cu Mihai Chirilov, cel care face încă de la prima ediție selecția filmelor, Corina Șuteu, directorul ICR New York, și criticii de film Codruța și Andrei Crețulescu. Ni s-au alăturat Jay Weissberg, cel care a semnat primele cronici la filmele lui Puiu și ale lui Mungiu în Variety, și Tudor Giurgiu, autorul și președintele TIFF-ului. A urmat o conversație delicioasă presărată cu opinii despre film, dar și cu nelipsitele bârfe de industrie, unele mai savuroase decât altele.

Astfel de întâlniri și de conversații fac tot șarmul acestui eveniment, care nu e doar un festival de film, e și un festival de lume bună. Îmi vine în minte un alt exemplu. Probabil că aș fi văzut ultima peliculă a lui Mitulescu și la București, dacă aș fi ratat-o la Cluj, dar o conversație ca cea despre seducție și seducători pe care am purtat-o, după ce am văzut “Loverboy”, cu Monica Bârlădeanu și cu Diana Dondoe n-ar fi fost posibilă în altă parte decât la TIFF.

Anul acesta, marele absent a fost Alex. Leo Șerban. Adevărul e, însă, că Leo a fost mai prezent ca oricând, nu doar pe buzele tuturor, pe ecranele cu fotografii din anii trecuți sau în conceptul bursei care-i poartă numele și pe care TIFF-ul, cu sprijinul lui Bobby Păunescu, o va oferi în fiecare an unui tânăr cineast român, dar mai ales în atmosfera efervescentă care însuflețește Clujul și care-l face incandescent zece zile pe an. Lui Tudor Giurgiu și lui Mihai Chirilov le-a reușit un festival pe gustul și pe sufletul lui Leo. Nu cred că există un requiem mai potrivit decât acesta.

Despre filmele pe care le-am văzut la TIFF anul acesta am scris deja pe blog și pe Twitter. O să reiau doar recomandarea ca, dacă vă întâlniți anul acesta cu producții nordice, să le dați cu încredere o șansă, iar, dintre filmele românești, să nu ratați “Principii de viață” și nici “Visul lui Adalbert”.

În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.

:: The One, iulie 2011

Din păcate, cu doar două ore înaintea conferinței, primisem vestea plecării lui Alex. Leo Șerban, cu care urma să mă văd în iunie tot la Cluj. Am fost foarte tulburat în seara aceea (mi-am și uitat niște lucruri la Cluj, de care mi-am adus aminte abia peste două săptămâni; prima oră după primirea veștii mi se ștersese cu totul din memorie) și lucrul acesta se simte în ușorul tremur al vocii. Vă cer îngăduință atât pentru tonalitatea nesigură, cât și pentru bâlbele emotive și pentru un “care” care țipă neconsolat după un “despre”.

În starea în care eram, trăiam cu impresia că am ratat momentul. Am revăzut acum înregistrarea și mi s-a părut că, totuși, lipsite de intonația și de ritmul pe care-l meritau, vorbele au reușit să transmită ceea ce-mi doream din tot sufletul să le spun tinerilor adunați la Cluj în sala cinematografului Victoria.

Cu această introducere prevenitoare, nu-mi rămâne decât să sper că și între voi vor fi câțiva care se vor regăsi în aceste vorbe:

Nu pornisem, așadar, cu așteptări foarte mari, așa că filmul lui Cătălin Mitulescu a fost o surpriză plăcută. Nu e comparabil cu Fluierul, dar asta e mai degrabă în avantajul lui. E, în primul rând, o poveste care curge mult mai ușor și mai firesc și care va avea, vreau să sper, succesul de public pe care-l merită.

Ideea scenariului e genială, pentru că spune o poveste acută din actualitatea românească, cea a fetelor seduse și convinse să se prostitueze în afara țării de către niște pseudo-Casanova provinciali. Am apreciat enorm atenția la detaliile care redau atât de bine culoarea locală a vieții, atât în scene și dialoguri, cât și în muzică, scenografie și costume. Înainte de a fi dramatic, filmul e foarte bine documentat.

Ada Condeescu face un rol complet diferit de cel din Fluier și se vede că a muncit foarte mult pentru asta. Studenta tocilară și oarecum anostă din pelicula lui Florin Șerban se transformă sub bagheta lui Mitulescu într-o bunăciune tinerică de la țară (cu șuvițe decolorate și top fără sutien), care degajă o sexualitate rudimentară foarte autentică și care se îndrăgostește cu o naivitate înduioșătoare. Scenele erotice, destul (dar nu excesiv) de explicite și care, sunt convins, nu au fost ușor de filmat, au și ele o poezie a lor, care i se datorează.

Două mi s-au părut a fi scăderile filmului și ambele sunt legate de personajul seducătorului, pe care l-am găsit prea puțin credibil. Pe de o parte, scenariul nu-l lasă deloc să se dezvolte ca un personaj simpatic. El rămâne rece și odios cap-coadă, ceea ce e destul de grosier. Mi-ar fi plăcut ca el să-și păcălească puțin spectatorii, să-i seducă, adică, până și pe aceștia, până la punctul la care să trăiască și ei șocul și dezamăgirea fetelor care-i cad pradă pe ecran.

Pe de altă parte, George Piștereanu face un rol destul de simpluț de june prim, foarte sigur pe el, narcisic până la auto-erotism și de-un machiavelism prea transparent și deloc convingător. Mi-a lăsat impresia că se joacă foarte mult pe sine. Îl salvează șarmul personal, dar tot nu reușește să te convingă că ai de-a face cu un mare seducător, iar eu n-am cumpărat ideea că fetele de la țară își pierd atât de tare mințile pentru un fante adolescentin. Nu cred că lucrurile astea îi sunt neapărat imputabile lui Piștereanu, mai degrabă cred că așa a văzut Mitulescu personajul, iar actorul a livrat ce i s-a cerut. Câteva dialoguri sunt așa de prost scrise (“În orice lucru rău există un lucru bun” sau “Iartă-mă, nu vreau să fiu un mostru”) încât, vorba unei prietene, mai bine de-atât scenele nu puteau fi jucate.

Altfel, cred că filmul va fi prea aspru judecat din două motive. O dată, pentru că va fi comparat cu Fluierul, deși e clar că e cu totul altceva și că nu concurează la aceeași secțiune. Și în al doilea rând pentru că, în lipsa unor filme românești mari anul acesta, i se va reproșa implicit că nu e filmul “greu” pe care-l așteptam de la cinematografia românească in 2011.

Chiar și cu scăderile de care am vorbit înainte, Loverboy mi se pare un film decent. O cinematografie nu se construiește numai cu vârfuri, iar curajul de a aborda teme dificile cu resursele pe care știm cu toții că le au regizorii români la dispoziție cred că merită să fie mai bine primit.

Comportamentul maniacal își face simțită prezența încă din primele scene și se amplifică într-un crescendo pasionant pe măsură ce ies la iveală conflictele lui Emilian cu fiul lui din prima căsătorie, cu ceilalți membri ai familiei, cu colegii, cu clienții, cu vecinii și chiar și cu ceilalți șoferi. Cu toate acestea, dezlănțuirea finală m-a luat prin surprindere. Mă așteptam, e drept, la un raptus, dar nu la ceva atât de atroce. Nu vă speriați, nu e vorba de sânge sau de viol, adevărata violență a scenei nu este cea fizică. Nu vă spun mai mult, vă las să vedeți singuri filmul.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost lungimea filmului. Cred că povestea ar fi avut de câștigat (nu doar în calitate, ci și în public) dacă ar fi fost montată ca un mediu-metraj. Așa cum e acum, se înscrie în tempo-ul cu care regizorii românii ne-au obișnuit în anii din urmă. Dacă ai exercițiu, nu e deranjant, dar parcă e, totuși, păcat.

După Felicia înainte de toate, Principii de viață este o nouă piesă din puzzle-ul multifațetat al disfuncționalei familii românești. Sunt filme necesare, mă bucur că sunt și bine făcute.

Ieri am început ziua cu un alt film din competiție, o coproducție ruso-germano-ucraineană, O sâmbătă obișnuită. Am plecat cu câteva minute înainte de sfârșitul proiecției, pentru că, deși a început bine, iar Anton Shagin e un actor charismatic și talentat, povestea s-a transformat pe parcurs într-o peltea fără sens.

Un tehnician de la centrala atomică Cernobîl află întâmplător de explozia reactorului 4 și încearcă să fugă din oraș împreună cu iubita lui (un detaliu istoric pe care nu-l știam: autoritățile a amânat cu 48 de ore anunțul cu privire la dezastrul nuclear, abia după ce s-a declanșat alarma de radiații din Suedia, și nu au început evacuarea locuitorilor din zonă decât abia a doua zi după explozie). Dar pe măsură ce orele trec, el începe să bea, se întâlnește cu fosta lui trupă, mai bea ceva, cânta la câteva nunți, bea și mai mult, se bate cu foștii colegi, mai bea, se îmbrățișează cu foștii colegi, nu se oprește din băut, până când povestea și scenariul devin foarte tulburi și pare că nu se mai întâmplă nimic. Moment în care, spectatorul, văzând zorii plictisului mijind, sfios plecă la prânz.

Ca să dau, totuși, vina pe mine, am să spun că, după un abuz de cinematografie sovietică pe care l-am consumat în adolescență la cinematecă, mi s-a atrofiat organul pentru filmele “rusești”.

Ieri mi-am continuat expediția în teritoriul cinematografiei nordice, începută excelent în prima zi cu Oxigen (à propos, rulează astăzi de la 11 la Republica și de la 23 la Cineplex, nu-l ratați!).

Am văzut Aleea Regelui, o comedie islandeză de un umor straniu. A ieșit multă lume din sală. Eu m-am stricat de râs la câteva poante, dar înclin să cred că ceilalți spectatori care râdeau fumaseră ceva înainte. Sunetul zgomotului (Suedia-Franța) are un umor mai accesibil, dar e și mai ușurel ca film. Totuși, povestea celor opt percuționiști care cântă la orice altceva decât la tobe e delicioasă.

Vulcanul a fost cel mai greu film al zilei. E o peliculă daneză foarte bine făcută despre o mică dramă familială: îngrijirea unei femei care a suferit un accident vascular cerebral. Mi-a adus aminte de sensibilitatea cu care a turnat Muntean Marți după Crăciun. Filmul nu curge foarte alert, dar emoția și tensiunea sunt bine orchestrate și te captivează până la final.

Totuși, filmul care mi-a plăcut cel mai mult ieri n-a venit din țările nordice, ci din Israel. Potopul e despre maturizarea unui puști într-o familie disfuncțională, cu un tată aviator care se droghează și un frate cu deficiențe psihice, pe care azilul nu-l mai poate îngriji. Actorul care-l joacă pe puști (Yoav Rotman, în foto) e un actor nativ excelent, iar în rolul mamei lui joacă minunat Ronit Elkabetz, pe care am remarcat-o și anul trecut în The Band’s Visit. O poveste spusă cu talent și cu multă căldură.

Recomandări

Azi merg să văd în principal pelicule românești: Principii de viață (de Tică Popescu, cu Vlad Ivanov), Tatăl fantomă (de Lucian Georgescu), Loverboy (de Cătălin Mitulescu, cu Ada Condeescu și George Piștereanu).

Nu ratați Oxigen, dacă nu l-ați văzut deja (mă repet, știu).

Am avut ghinionul să încep vizionările cu un film foarte prost făcut, Demascarea (de Nicolae Mărgineanu). Deși subiectul este atât de puternic, încât ai zice că n-ai cum să-l ratezi, performanța cinematografică este jenantă. O succesiune de talking heads, filmate cu o mână de amator (personajul se înclină spre cameră, sharf-ul rămâne undeva în spate zeci de secunde) și două-trei voice-over-uri școlărești citite ca la televiziunea România de mâine. Finalul misticoid întregește acest rateu rușinos.

Am auzit că părerile sunt, totuși, împărțite. Sunt convins că cei mai mulți dintre cei care au fost impresionați de film știau prea puține despre fenomenul Pitești, cea mai macabră experiență a infernului represiv comunist. Pentru ei, povestea în sine, cu detaliile ei abonimabile, va fi fost suficientă pentru a-i ține în priză. Înclin să cred că pe asta a și mizat regizorul atunci când a ales această soluție extrem de comodă.

Dar ce film extraordinar putea fi făcut pornind de la această poveste cutremurătoare… Poate că, în viitor, un cineast mai îndrăzneț va uita încercarea lui Mărgineanu și va face filmul adevărat pe care martirii care au trecut prin infernul creat de Țurcanu (nu numai la Pitești, ci și în alte pușcării comuniste, inclusiv în coloniile de la Canal) îl merită.

Mi-am luat apoi revanșa cu Oxigen (regia: Hans Van Nuffel), un film belgian înscris în  competiția oficială. O poveste emoționantă, spusă cu o sensibilitate rară. Mi-a adus aminte de cartea lui Schmitt, Oskar și Tanti Roz, dar ce bine că au lipsit aproape cu totul accentele patetice. Iar finalul în coadă de rândunică (despre care mă temusem că va eșua într-o rezolvare facilă) a fost minunat.

De la Ursul (lui Dan Chișu) am plecat. Nu m-au prins nici actorii, nici dialogurile, nici gag-urile, deși povestea nu e rea deloc. Dar nu l-am văzut până la capăt, așa că nu mă pronunț.

Mi-a părut rău că am ratat Pina (lui Wim Wenders), a fost imposibil să mai găsesc bilete, și Viața peștilor (lui Matías Bize), care a rulat cu o seară înainte, când eram încă la București. Mi-a povestit Monica Bârlădeanu cum l-au urmărit, cu lacrimi în ochi, peste 1000 de oameni în Piața Unirii. M-am bucurat pentru Matías, un fost câștigător al Trofeului Transilvania pe care l-am cunoscut acum patru ani în Chile. Este un regizor neverosimil de tânăr pentru maturitatea cu care face filme.

Azi particip la Cluj la o dezbatere despre voluntariat și ecologie, organizată de TIFF cu ocazia Zilei Mediului. Ne vedem la ora 16:00 la TIFF Bistrot Café Point Kalusenburg (str. Universității nr. 1).