Între 25 şi 27 august Papa la Şoni invită turiştii să strângă de pe plajă cel puţin 100 de mii de chiştoace, cu care, în semn de protest, va construi un contur al României, o ţară în pericol să nu se mai vadă din cauza mucurilor de ţigară aruncate aiurea.

Editorialistul a fost indignat de aplicarea unei prevederi care există de ani buni de zile în legea şi practica CNA, dar de care a luat cunoştinţă abia după ce a încălcat-o. În replică, semnează o apologie a fumatului şi a fumătorilor şi un virulent act de acuzare la adresa activiştilor anti-fumat. Despre care aflăm că sunt de stânga, progresişti, anti-liber-schimbişti, în fine, că suferă de toate viciile intelectuale cu putinţă, în vreme ce bieţii fumători

au devenit, prin consensul tuturor militanţilor progresişti, cea mai persecutată minoritate din toată lumea civilizată şi singura care nu poate invoca în apărarea ei nicio lege. Este persecuţia perfectă.

Recunosc că eruditul comentator mi-a smuls o lacrimă cu această jelanie. Are dreptate: bieţii fumători, pe care lobby-ul bine plătit al companiilor de tutun abia mai reuşeşte să-i protejeze de nedreapta prigoană euro-centristă, arată tot mai rău de fiecare dată când îi văd. Tuşesc, miros urât, gesticulează nervos, sunt din ce în ce mai palizi.

La asta mă şi gândeam ieri seară, trăgând puternic aer în piept înainte de a intra pe uşa unui restaurant “rezervat fumătorilor”. Progresistul din mine s-a întrebat dacă n-ar fi fost mai potrivit ca pe uşă să stea scris, într-un chenar mare, negru, “AICI SE MOARE ÎNCET, DAR SIGUR”, pentru a stârni pe deplin compasiunea nefumătorilor.

Bietele mele haine, care nu şi-au revenit din violul olfactiv la care au fost supuse nici după o noapte întreagă petrecută pe balcon, sunt de altă părere. Dar asta este doar din cauză că ele n-au citit la fel de multă carte ca Horia Patapievici, aşa că nu vor accede probabil niciodată la neoconservatorismul tolerant şi şarmant, care-şi înmoaie relaxat ţigările de foi în paharul de single malt înainte de a le aprinde.

Later edit / pe aceeaşi temă:

• Liviu Cangeopol, Dictatura nefumătorilor (Observator Cultural)
• Bogdan Ducă, Despre progresim şi fumat
• Romeo Anghelache, La fumat cu progresiştii
• Răzvan Vintilescu, Patapievici, prigoana fumătorilor şi argumentul pierdut
• Adrian Ciubotaru, Fumurile libertăţii noastre

Pe vremea când lucram la British Council, locul fumătorilor era în garaj. Acolo am găsit-o, pe unul dintre rafturile cu scule ale lui Adrian: o scrumieră de sticlă, neverosimil de mare, nefolosită, cu o inscripţie simplă şi elegantă: “E II R”, cifrul Reginei Elisabeta a II-a.

Scrumiera, mi s-a spus, aparţinuse primului director al British Council, Claus Henning. Fusese un fumător pătimaş, după cum dovedea şi scrumiera, capabilă să găzduiască chiştoacele a mai mult de două pachete de ţigări. Când Claus s-a îmbolnăvit grav şi a renunţat la fumat, scrumiera a fost exilată în garaj. La vremea când am descoperit-o eu, scrumiera zăcea în continuare nefolosită, deşi Claus plecase demult din România şi nu toată lumea mai ştia povestea scrumierei.

Îmi plac la nebunie obiectele supra-dimensionate şi am făcut o pasiune pentru scrumiera lui Claus. Când am plecat de la British Council, am primit-o cadou şi am luat-o mândru cu mine în noul birou din Str. Frumoasă, unde puteam fuma în linişte. Mi-a ţinut apoi companie în birourile de la Caţavencu şi s-a achitat conştiincioasă de datoria de a-i uimi sau îngrozi pe toţi vizitatorii mei, care nu credeau că cineva poate să fumeze aşa de mult.

Despărţirea noastră s-a produs acum aproape doi ani şi jumătate. Tocmai primisem noul număr al revistei InfoBrit, un buletin editat de British Council. Când am deschis-o, am citit pe pagina a 3-a necrologul lui Claus. Atunci m-am hotărât prima oară să mă las de fumat.

Prima tentativă a eşuat după 7 luni. Au urmat alte 6 sau 7, toate eşuate mai devreme sau mai târziu.

Când ne-am mutat de la Caţavencu, scrumiera a rămas acolo. Uneori îmi aduceam aminte de ea şi-mi părea rău că n-o mai pot folosi ca accesoriu de birou.

Acum, după ce am fumat ultima ţigară din viaţa mea, întâmplarea mi-a scos-o din nou în cale. Eram în vizită pe la Caţavencu şi ieşisem pe un balcon să iau o gură de aer. Am găsit-o acolo, încă fidelă misiunii ei originare, dar parcă puţin pusă în valoare.

Mi-a părut rău de ea, aşa cum regreţi un prieten cu care astăzi nu mai reuşeşti să schimbi trei cuvinte.

În ultimii ani, cancerul a încetat să mai fie o boală despre care auzeam vorbindu-se şi a devenit sinonim cu suferinţa şi cu pierderea. A secerat aproape de mine şi, când spun “cancer”, în nări îmi miroase a spital şi a catafalc. Pe cel mai drag om pe care cancerul l-a luat de lângă mine mi-l aduc mereu aminte fumând. Dar legăturile astea iau foarte mult timp ca să se facă…

În secolul care a trecut, fumatul a făcut 100 de milioane de victime. O hecatombă similară li se impută regimurilor dictatoriale comuniste, care au făcut uz de cele mai ample sisteme represive din istorie. Pentru un număr egal de victime, n-a fost nevoie decât de liber arbitru şi de avdertising.

Pe lângă o astfel de cifră, orice legendă despre bunicul de la ţară care a fumat toată viaţa şi a trăit bine mersi până la adânci bătrâneţi ar trebui să pălească. Şi totuşi, ea revine cu obstinaţie în apologetica oricărui jucător la ruleta rusească.

Despre “alegerea” de a muri mai repede

N-am să devin niciodată nefumător, am să rămân, însă, tot restul vieţii mele, un fost fumător. Între mine şi cei mai mulţi dintre nefumători va exista întodeauna o diferenţă esenţială: în vreme ce ei nu înţeleg neghiobia oamenilor care aleg să-şi scurteze viaţa inhalând cu încetinitorul un drog ucigaş, eu am trăit această “neghiobie” şi nu mi-e la îndemână s-o expediez cu uşurinţă între prostelile tinereţii.

Fumatul nu este o fiţă, nu este o prosteală, nu este “lipsă de voinţă”, nu este un obicei prost (cum cred nefumătorii), după cum nu este nici un liant social, un anxiolitic, un relaxant sau o alegere (cum cred fumătorii). Pentru un fumător începător, el poate fi oricare dintre acestea sau toate la un loc. Dar pentru fumătorul cronic, fumatul nu este altceva decât o boală.

Dependenţa de nicotină este una dintre cele mai puternice şi mai nocive adicţii, în luptă cu care “voinţa” singură e, de cele mai multe ori, neputincioasă. Nu te-a frapat niciodată faptul că între fumători (oameni consideraţi, îndeobşte, “lipsiţi de voinţă”) se numără personaje cu cariere impresionante sau chiar sportivi de performanţă, indivizi care au dat de nenumărate ori de-a lungul vieţii probe de voinţă?

Am auzit de foarte multe ori reproşul ieftin după care această boală începe cu o “alegere”. Ei bine, ce să vezi? Nenumărate alte boli încep cu o alegere: alegerea de a nu te alimenta echilibrat, alegerea de a nu face destul sport, alegerea de a avea o viaţă sedentară, alegerea de a lucra într-un mediu poluat. Şi totuşi, nimeni nu le reproşează celor care suferă de marile boli ale traiului modern şi urban că “au ales să se îmbolnăvească”.

Nicotina, cel mai valoros contribuabil

Dar a le reproşa fumătorilor că şi-au ales destinul este o scuză comodă care linişteşte pe toată lumea (inclusiv pe fumători) şi perpetuează o politică de sănătate ipocrită.

Pentru statul român, este confortabil să taxeze din ce în ce mai mult produsele din tutun, permiţând în acelaşi timp comercializarea şi consumul lor, în loc să investească în subvenţionarea programelor de renunţare la fumat şi să pună un punct acestui cerc vicios.

Heroinomanii abia au la dispoziţie câteva centre de unde pot face rost de ace sterile, în vreme ce fumătorii îşi pot procura drogul la orice oră din zi şi din noapte, îl pot consuma aproape oriunde, îl pot primi gratis de la una dintre promoteriţele care invadează barurile şi terasele, toate astea în vreme ce sunt expuşi brand-urilor de ţigări la aproape toate evenimentele la care merg, în orice baruri şi restaurante, în staţiile de metrou, pe orice stradă, în autobuze, supermagazine, WC-uri, cluburi, oriunde…

În schimb, deşi statul câştigă sume enorme din taxarea produselor din tutun, nici măcar 1% din aceşti bani nu se întorc în programe de tratare a fumătorilor, care trebuie să-şi găsească singuri calea de ieşire din acest labirint ucigaş.

În România nu este acceptabil dpdv social să-i strănuţi cuiva în faţă sau să vii gripat la serviciu, dar este perfect acceptabil să tolerezi şi să încurajezi, în prezenţa foştilor fumători, consumul unui drog care face mai multe victime decât toate celelalte droguri (inclusiv alcoolul) la un loc. Felul în care interpretează restaurantele şi barurile legislaţia cu privire la locurile pentru nefumători este un bun exemplu despre cum se încurajează, de fapt, consumul şi nu abstinenţa.

Liberul arbitru la 10 ani

Am scris cu năduf şi mă îndoiesc că voi privi foarte curând cu seninătate problema fumatului în România.

Am crescut într-o familie de fumători, ai mei nu şi-au pus niciodată problema să nu fumeze în prezenţa mea. Am început să fumez la 10 ani, la sugestia unchiului meu. Lui şi prietenilor lui li se părea o chestie “bărbătească”. La 14 ani am ajuns să fumez regulat şi de-atunci nu m-am mai oprit până acum 2 ani, când am avut mai multe tentative eşuate de a mă lăsa. În România m-am simţit întotdeauna încurajat să fumez şi descurajat să mă las. Fumatul a însemnat mereu un plus de status, de încredere, de acceptare şi de socializare. Nu de puţine ori, descurajările de a mă lăsa au fost formulate explicit.

E greu să te raportezi cu seninătate la o ţară care încurajează o formă lentă de suicid colectiv şi la nişte oameni care, prin ce spun sau ce fac, par să-ţi ureze la fiecare pas “Îmbolnăvire grabnică!” sau “Metastază plăcută!”.

Poate să fie o întâmplare, dar toate tentativele mele anterioare de a mă lăsa de fumat au început în străinătate şi au eşuat în România.

Închei aici. Când am să simt că ar mai fi ceva de spus, am să revin.

Dacă vrei să te laşi de fumat, s-ar putea să te intereseze metoda asta.