Mă bucur că s-a terminat. Despre campanie vorbesc. N-am văzut ceva mai urât de la campaniile din anii ‘90 pe care mi le amintesc cu ochii şi cu mintea copilului care eram atunci: oamenii mari se certau la fiecare masă, se făceau unii pe alţii criminali, tâmpiţi, comunişti, inconştienţi, idioţi, naivi, proşti, bătuţi în cap, vânduţi ruşilor, profitori, duşi cu pluta, oligofreni, bătuţi în cap ş.a.
Îmi spunea un diplomat străin acum câteva zile – “Ştiu că nu vă vine să credeţi, dar a fost o campanie democratică. Asta e esenţa democraţiei. Sigur, a democraţiei à la roumaine. La voi, politica un fel de ceartă în familie:
- Tu nu speli niciodată vasele!
- Tu nu ridici niciodată capacu’ la veceu!
- Mi-a zis ăla micu că l-ai pocnit!
- Parcă tu nu vii beat acasă!
- Unde-s banii de lumină?
- Ce-ai făcut cu ăia pe care ţi i-am dat?
- Nu fi obraznică, te pocnesc!
- Săriţi, mă violeaaază!
Dar şi asta e democraţia…”
Avea dreptate. Şi nu doar cu privire la dezbaterea electorală dintre candidaţi şi dintre partidele lor. Toată societatea pare să se fi înrolat în tabăra cuiva (ori în tabăra anti-cuiva), iar lupta se dă peste tot cu aceleaşi arme şi cu aceeaşi brutalitate. Se trage deopotrivă în steagurile albe, în personalul medical şi în ostatici.
Îţi vine să-ţi iei câmpii când te gândeşti că tot acest entuziasm belicos ar fi demn de o cauză mai bună şi că urmează alţi patru ani de lâncezeală. Prea ne-am înfierbântat, ia să ne mai şi odihnim o ţâră…
Îndrăznesc să spun că aproape nu mai contează cine va câştiga, pentru că de pierdut am pierdut cu toţii: campania asta ne-a arătat mai limpede ca niciodată cum stăm, cine suntem şi cât ne taie capul.
Votez, nici nu încape vorbă, dar, vorba lui Jeg, nu-mi fac iluzii.
*
P.S. Între puţinele momente de decenţă şi normalitate ale acestei campanii, vreau să punctez interviurile luate de Tolo lui Traian Băsescu şi lui Mircea Geoană. Avem nevoie ca de aer de oameni politici care să merite astfel de jurnalişti.
Am rămas dator cu nişte răspunsuri la trei leapşe. Iniţial, am vrut să le ignor pentru că în blogosfera pe care o frecventez eu, treaba asta cu leapşa pe bloguri e demult fumată şi denotă din partea iniţiatorilor lipsă de interes faţă de Mersul Trendurilor (ediţia hardcover).
Totuşi, am să fac o excepţie, pentru că începătorii trebuie îndreptaţi cu duhul blândeţii.
am călătorit la business class fără să plătesc şi fără să cer asta
am văzut un spectacol de teatru montat de David Schwartz (“România, te pup!”, excelent, nu-l rataţi!)
am decis, după un an şi ceva, să-i mai dau o şansă iPhone-ului (despre asta voi povesti pe larg altă dată)
Dan Voiculescu e curios să afle care sunt, după părerea mea, cele mai bune condeie din online-ul românesc. Îmi displac topurile, aşa că ceea ce urmează nu este un top. Sunt primele nume care-mi vin în minte, cu siguranţă am omis pe cineva important.
Din blogosferă, îi citesc cu cea mai mare plăcere şi sufăr ca un câine când treburile mă ţin departe de Google Reader şi de textele lor, pe următorii:
Cabral, de departe cel mai savuros, spumos şi efortless
Petreanu, simţ enorm, văz monstruos şi verb pe măsură
Tolo, singurul jurnalist sportiv care mă face să regret că nu mă pricep la fotbal
Cosmin Alexandru, newcomer, un om care are ce spune şi care s-a adaptat foarte uşor şi firesc la online
Mihai, din trio-ul TreiBădică (o să strigaţi “Nepotism!”, o să vă corectez, “Cumnătism!”, pentru “nepotism” trebuie să mai treacă nişte ani şi să înceapă şi Vlăduţ să scrie)
Ceea ce mă subjugă la toţi aceşti cinci este că reuşesc să transmită de foare multe ori emoţii, iar asta este, cred eu, o virtute esenţială a condeierilor.
Nu i-am trecut în listă pe oameni pe care îi citesc şi îi admir în offline, dar care, în textele scrise exclusiv pentru blog, rămân prea adesea nemuritori şi reci (ştiu bine, de altfel, că reproşul îmi poate fi contrapus în oglindă).
În fine, a treia leapşă: tot Simona Tache vrea să-i spun dacă sunt vampir, că prea sunt mort după ţoale. Evident că nu avem voie să răspundem la toate curiozităţile muritorilor, aşa că o să sar peste întrebare, dar nu mă pot abţine să nu pun şi eu una:
Ce e mai bine? Să fii mort după ţoale sau să umbli cu ţoale de mort? Răspunsul la post restant. Gratis, mamă soacră!
Ştiţi că nu mi-e simpatic Motanul Felix, dar, din nou, nu pot să nu remarc eleganţa şi civilitatea cu care un diferend între mogul şi jurnalist a răzbătut în zona publică: aici şi aici. Şi, amicus Tolo, sed magis amica veritas, şi mie îmi pare că acel telefon trebuia dat.
“Orice stat, orice politician care subordonează, pune sub control, libertatea presei,
se pregăteşte pentru pasul următor: acela de a lua libertatea poporului”
Traian Băsescu, 13 decembrie 2004, primul discurs ca preşedinte al României
Citesc şi mă cutremur cum a cumpărat Monica Ridzi ştiri de 270.000 de euro cu ea şi cu Elena Băsescu pe canalele ProTV, ale Antenelor şi ale Realitatea TV.
Limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă:
Una dintre cele mai interesante intalniri pe care le-am avut a fost cea cu Sunil Gupta, directorul catedrei de Marketing de la Harvard Business School. Cu doua zile in urma fusese vizitat de primul-ministru al unei tari asiatice, preocupat si el de imaginea brandului de tara. Mi-as fi dorit sa fi fost si Emil Boc pe aici.
Gupta vede patru domenii ale brandingului de natiune: turismul, investitiile straine, exportul, dar si „mandria nationala”. Un branding intern fara de care nu se poate construi ceva viabil in exteriorul tarii. Profesorul crede ca cele patru capitole trebuie sa fie reprezentate de un singur simbol, care sa dea forta si sa lumineze imaginea Romaniei.
Cele mai reusite campanii de branding national in America s-au sprijinit pe filme de mare succes. Crocodile Dundee defineste Australia si astazi, la 12 ani de la lansarea filmului. Spre disperarea australienilor, care au incercat, prin campanii succesive, sa dea o noua dimensiune brandului de tara, folosind simbolul Operei din Sydney, ori, mai nou, un alt film, cu Nicole Kidman – „Australia”. Pe de alta parte, turismul in Noua Zeelanda a crescut cu 30% dupa lansarea filmului „Lord of the Rings”.
Cel putin deocamdata, solutia de promovare a Romaniei in America nu pare a veni dinspre cinematografie.
:: Mihai Ghyka semnează o meditaţie pertinentă despre brandul “România” în ZF. Tolo are şi el un comentariu despre asta.
De fiecare dată când citesc despre morţii din decembrie ‘89 mă frapează vârsta celor mai mulţi dintre cei care au ieşit în stradă. A fost o revoluţie a tinerilor, iar jertfa a fost, în cea mai mare parte, a lor.
Tolo face o constatare amară în legătură cu asta şi cu componenţa noului Guvern.
A circulat mai demult o întrebare scornită de Manafu: cu ce blogger ţi-ar plăcea să semeni?
Cu întârziere, răspund şi eu. Mi-ar plăcea:
să am talentul cu care Tolo pune în scris nu doar întâmplări şi idei, ci mai ales emoţii (nu m-a interesat niciodată sportul, dar i-am devorat însemnările de la JO 2008)
să fiu la fel de tonic ca Manafu şi ca Bobby Voicu, care scriu fără se enerveze, fără să facă băşcălie, fără să-şi pună poalele-n cap (şi care nu-şi pierd cititorii în ciuda tuturor acestor defecte)
să scriu cu uşurinţa cu care scrie Cabral (nu mai ştiu, după Lucian Mândruţă, pe altcineva care să scrie la fel de facil şi cu la fel de mult miez şi umor)
