Dacă aveți vreodată ocazia (administrația actualului penitenciar organizează uneori vizite), mergeți să vizitați această Golgotă românească și păstrați un moment de reculegere în memoria celor pe care mai multe dictaturi i-au condamnat aici la moarte și la uitare.

În 1789 francezii au demolat Bastilia, simbolul opresiunii și al nedreptății, dar astăzi cine vizitează Parisul poate vedea conturul temutei fortărețe trasat pe străzile din Place de la Bastille. Pentru ca amintirea răului să nu dispară odată cu încetarea lui. E o lecție pe care noi refuzăm cu obstinație s-o învățăm.

Lângă penitenciarul de minimă siguranță care funcționează și astăzi, zidurile de cărămidă roșie ale vechii fortificații a Bucureștiului nu primesc decât rareori vizitatori cărora să le spună poveștile de groază care s-au petrecut aici în secolul trecut.

Fortul militar a fost transformat prima dată în pușcărie în timpul răscoalei din 1907, când penitenciarele Vechiului Regat deveniseră neîncăpătoare. Siguranța a folosit-o apoi ca închisoare politică, legionarii ca loc de execuție sumară, iar dictatura comunistă a transformat-o într-un lagăr de exterminare.

:: află pe Bucharest by hand pe cine a găzduit între zidurile sale bătrânul fort în timpul secolului trecut

Eu cred că mai bine riscăm să fie chinuit un nevinovat decît să fie ucişi într-un atentat zeci de şi mai nevinovaţi!

Stau şi mă întreb, Ioan T. Morar, pe care-l ştiu om cu frica lui Dumnezeu, îşi mai aduce aminte oare de povestea lui Abraham:

Şi apropiindu-se Avraam, a zis: “Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate? Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”

În septembrie 1948 a fost arestat pentru implicarea într-o mişcare de rezistenţă militară. A cunoscut bătăile crunte din beciurile Securităţii craiovene, dar a negat totul şi ancheta nu l-a putut lega de celelalte grupuri de partizani. În august 1950 a fost condamnat la doi ani de puşcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”, din care a ispăşit aproape trei. A fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Poarta Albă. Nu toţi camarazii lui au primit sentinţe la fel de “blânde”. Alţii au ieşit abia după 15 ani, iar alţii n-au mai ieşit niciodată.

Aşa arăta lumea pe care am pornit s-o cercetez împreună cu Simina. În adolescenţă, am citit amândoi foarte multă memorialistică de detenţie, dar miza e acum acum una personală, iar emoţia e mult mai puternică. Pe măsură ce Simina descoperă noi documente, fie că sunt amintiri ale celor care au supravieţuit, fie că sunt documente oficiale ale organelor de represiune, ne dăm tot mai bine seama că nu vom înţelege niciodată cu adevărat lumea acelor ani.

Între descrierile greu de suportat ale torturii şi ale condiţiilor inumane de detenţie, răsar fragmente de viaţă cotidiană care-ţi taie respiraţia: în puţinele garnituri de tren pe care Armata Roşie nu le confiscase ca pradă de război, oameni înghesuiţi unii-n alţii călătoreau în beznă completă; în căminele studenţeşti se efectuau frecvent razii care se lăsau cu oase rupte şi cu arestări; ţăranii sătui de şicanele Securităţii se refugiau în munţi, ca în Evul Mediu, unde erau vânaţi şi împuşcaţi ca sălbăticiunile; în oraşe, beciurile Securităţii şi ale pentitenciarelor gemeau de “bandiţi” care-şi aşteptau ancheta, sentinţa sau glontele care să le curme calvarul.

În această lume au crescut părinţii părinţilor mei. După 4 ani de dictatură antonesciană şi de război pe mai multe fronturi, “eliberarea” le-a prins, de fapt, vieţile în menghina unui destin istoric şi mai sumbru. Chiar şi cei care nu aveau deloc de-a face cu mecanismele represiunii ştiau ce se întâmplă. Mizeriei vieţii cotidiene de după război, noul regim “popular” îi adăugase ingredientul indispensabil oricărei revoluţii: teroarea.

Oricât aş citi, mi-e foarte greu să-i înţeleg şi să-i judec. România anilor ’50 pare un teatru absurd în care lupta pentru supravieţuire se dă cu un duşman bestial şi iraţional. A face copii şi a-i creşte în acele condiţii mi se pare astăzi un curaj de-a dreptul nebun. Şi îmi dau seama cât de ciudat poate să sune pentru un părinte al acelor timpuri un reproş contemporan: “nu m-ai iubit destul” sau “n-ai ştiut să mi-o arăţi” sau “mereu a fost aşa cum ai vrut tu” sau “nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place să fac”.

Nici cu generaţia părinţilor mei istoria nu a fost mai generoasă. În ultimele sale două decenii, statul poliţienesc instaurat de Gheorgiu-Dej şi perfecţionat de Ceauşescu şi-a rafinat metodele, dar şi-a păstrat neschimbată menirea: aceea de a obţine din partea fiecărui cetăţean supunerea necondiţionată în faţa regimului.

Faţă de părinţii lor, generaţia părinţilor mei nu a avut nici măcar beneficiul de a se fi născut în libertate. Cei mai mulţi dintre ei au fost educaţi să se supună, după ce părinţii lor au înţeles că, în faţa represiunii, nu exista altă opţiune. Ţinuţi într-o sărăcie cruntă şi umilitoare, urmăriţi de o reţea ubicuă de informatori şi de activişti, siliţi să facă azi un compromis, mâine altul, înfricoşaţi permanent cu spectrul unei Securităţi omnisciente şi omnipotente, cei mai mulţi şi-au acceptat soarta şi şi-au văzut de viaţă în această puşcărie enormă care devenise România. Dacă asta se poate numi viaţă.

Şi, din nou, mă întreb dacă noi, cei care am trăit foarte puţin în dictatură sau care nu mai avem deloc amintiri de atunci, putem astăzi înţelege cu adevărat drama acestei generaţii. Şi nu vorbesc doar de diferenţa de opţiuni alimentare, deşi e suficient să priveşti câteva imagini cu cozile şi magazinele din anii ’80 ca să te treacă fiori reci pe şira spinării. Mă gândesc cât de diferit se raportează cineva care trăieşte în sărăcie şi sub teroare la valori, comunicare, emoţii faţă de cineva care trăieşte în libertate.

Iar dacă nu putem înţelege, probabil că nici nu vom putea vreodată judeca felul în care am fost crescuţi. Sigur că există eroi în orice infern, dar cred că nici Dumnezeu nu judecă oamenii simpli cu măsura sfinţilor. Reproşuri vor exista întotdeauna, dar nu cred că avem dreptul să ridicăm piatra şi să spunem “noi ne-am fi descurcat mai bine”.

Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii neîntrerupte. Pe măsură ce citesc, am tot mai mult senzaţia că dictatura comunistă din România a fost o astfel de tortură. Iar noi suntem copiii celor care nu i-au rezistat.

:: Elle, martie 2009

“Ai luat cina. Şi, oricât de bine ar sta ascuns abatorul în depărtarea graţioasă a milelor, o complicitate există.” – Ralph Emerson

Fă-ţi o cană mare de cafea sau de ceai şi acordă-ţi un răgaz să vezi documentarul ăsta. Crede-mă, după ce treci de introducere, nu-ţi mai poţi lua ochii de la ecran. Nu imaginile sunt cele mai şocante, ci deconstrucţia metodică, fără drept de apel, a ipocriziei şi cinismului cu care transformăm zi de zi milioane de fiinţe simţitoare în lucruri care pot fi dispreţuite, terorizate, torturate şi căsăpite.

Tolstoi spunea că, atâta vreme cât există abatoare, vor exista şi câmpuri de luptă. Eu sunt adeptul ideii că dacă fiecare om ar trebui să-şi măcelărească şi să-şi tranşeze singur carnea pe care o mănâncă, ar mai rămâne foarte puţini gurmanzi care să nu fie vegetarieni. În documentar, am găsit ideea asta simplificată: dacă abatoarele ar avea pereţi de sticlă, am deveni cu toţii vegetarieni. Dar abatoarele nu au pereţi de sticlă, pentru că naturelul nostru simţitor nu se poate confrunta cu suferinţa prin care alte fiinţe vii trebuie să treacă pentru a ajunge în farfuria noastră.

Se zice că de Crăciun trebuie să încercăm să fim mai buni. Cred că e un moment potrivit să urmăreşti acest film. Neştiinţa nu te scapă de vinovăţie, o face doar mai abjectă. Fă-ţi un cadou adevărat de Crăciun: o oră şi jumătate de luciditate. Poftă bună!

Pe vremea Inchiziţiei, Bernardo Guy se interesa ca, indiferent cât de multă durere era indusă inculpatului, mădularele acestuia să nu fie schilodite, iar oasele să nu-i fie cumva rupte. Atâta vreme cât cele două condiţii erau îndeplinite, orice era permis bunului Inchizitor pentru a obţine mult dorita mărturie.

Scrupulele judecătorului Mukasey, care se fereşte să declare “tortura apei” ilegală ţin de acelaşi machiavelism.

Detalii în Time.