— Moțoc să moară! — Capul lui Moțoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas și acest glas striga: „Capul lui Moțoc vrem“.

— Ce cer? întrebă Lăpușneanul, văzînd pre armașul intrînd.

— Capul vornicului Moțoc, răspunse. (…)

— Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii… Să moară toți! Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști!

— Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale!

(“Alexandru Lăpușneanul” de Constantin Negruzzi)

:: colaj de Bogdan Petry

Astă-primăvară, guvernul din Bangladesh s-a umplut de rușine în fața întregii lumi după ce l-a demis pe Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru economie, de la conducerea băncii sociale pe care chiar el o înființase. Am zâmbit amar și mi-am zis că așa ceva numai în Bangladesh se poate întâmpla. Evident, m-am pripit. Țări în care politicienii nu mai au de mult nici măsură, nici respect, nici rușine sunt cu duiumul. România, mulțumită bravului nostru Președinte, nu e cu nimic mai brează.

Ați afirmat de curând că noi, românii, nu ne așezăm corect valorile. Înclin să vă dau dreptate. Ceea ce ați spus în continuarea acestei propoziții v-a confirmat verdictul. V-a mirat faptul că doar mareșalul Antonescu este făcut responsabil de holocaustul împotriva evreilor și romilor, nu și “șeful statului” de atunci, Regele Mihai. V-ați arătat indignat că “unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război”.

O scurtă incursiune în istorie

Îngăduiți-mi să vă limpezesc această mirare. Între 1940 și 1944, timp în care guvernul României a deportat și a exterminat sute de mii de evrei și zeci de mii de “țigani împuțiți”, cum vă place dumneavostră să-i numiți pe unii dintre cetățenii României, mareșalul Ion Antonescu nu era doar prim-ministru. Titulatura sa completă era de “conducător al statului”, el guverna prin decrete-lege, care nu aveau nevoie nici de sancțiunea Regelui, nici de aprobarea Parlamentului. În timpul statului național-legionar și al dictaturii antonesciene care i-a urmat, Regele Mihai, care abia împlinise majoratul, a avut doar un rol simbolic.

Regina Elena, mama Regelui Mihai, care s-a întors în țară după abdicarea Regelui Carol, și a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Mihai, și-a câștigat un binemeritat loc în rândul “drepților între popoare”, cel mai înalt titlu acordat de statul Israel, pentru rolul pe care l-a jucat în salvarea evreilor în timpul acelor ani rușinoși pentru poporul român. A intervenit în mai multe rânduri pe lângă Antonescu pentru abolirea legilor rasiale și pentru oprirea persecuțiilor. Numai în Transnistria, rugămințile ei au salvat viețile a mii de evrei.

Chiar credeți că prestigiosul Comitet ales de Parlamentul Norvegian ar fi acceptat nominalizarea Regelui Mihai la Premiul Nobel pentru Pace dacă ar fi existat chiar și o urmă de dubiu că ar fi avut vreo putere de decizie în legătură cu Holocaustul?

Ați spus apoi că Majestatea Sa a fost “slugă la ruși” și că abdicarea sa, obținută samavolnic, sub amenințare, a fost un “înalt act de trădare a interesului național”. Ați uitat să pomeniți de cele șase luni de grevă regală, când Majestatea Sa a refuzat să semneze decretele guvernului Petru Groza. În ianuarie 1946, Regele a încetat greva la presiuni deopotrivă sovietice, britanice și americane. De ce n-ați spus atunci că Majestatea Sa a fost și sluga britanicilor și a americanilor?

Domnule Președinte, nici eu, nici dumneavoastră n-am trăit acele timpuri. E foarte ușor să judeci astăzi, așezat confortabil în jilțul de la Cotroceni, comportamentul unui tânăr care-și vede țara înrobită și poporul exterminat în asentimentul tacit al celor mai mari puteri politice și militare ale lumii. Nu vă doresc să trăiți vreodată ce a trăit Regele Mihai atunci. Vă cer doar să aveți un dram de respect pentru un om care a trăit timpuri mai crâncene decât domnia voastră și care, într-o clipă de curaj nebunesc, a scurtat cu luni de zile soarta unei conflagrații mondiale, salvând viețile a mii de soldați, inclusiv români.

O și mai scurtă incursiune în psihologie

Am citit declarațiile dumneavoastră cu stupoare. Vă cunosc furia oarbă și verbul pripit, lipsit de menajamente. Am tot sperat, de când v-am votat, acum mulți ani, că trăsăturile acestea se vor domoli cu vârsta și cu funcția. N-a fost așa. Din păcate, atunci când deschideți gura, Domnule Președinte, prin cuvintele dumneavoastră vorbim și eu și concetățenii mei. Iar noi nu vrem să părem nici orbi, nici pripiți, nici lipsiți de menajamente.

N-aș fi înțeles motivul recentei dumneavoastră ieșiri dacă nu ați fi completat aceste nefericite declarații cu o diatribă la adresa Ambasadei Rusiei la București. Așa, lucrurile au început să se lege.

Îmi imaginez că v-a înfuriat faptul că, la a 65-a aniversare a Victoriei Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial, România nu a fost invitată să participe în calitate de țară învingătoare. Ați luat-o personal, deși nu trebuia. România a petrecut cea mai mare parte din război de partea Axei. Este foarte greu pentru Rusia, care a pierdut zeci de milioane de vieți în acest război, să accepte că România a fost de partea învingătorilor.

Totuși, într-un semn de recunoaștere parțială, președintele Medvedev l-a invitat la ceremonie pe Regele Mihai. Prezența Majestății Sale la Moscova confirmă că rolul României în înfrângerea Germaniei naziste după întoarcerea armelor nu a fost uitat. Dar asta nu poate să contrabalanseze alegerile făcute de România înainte de 23 august 1944, sub comanda mareșalului Antonescu. Din nou, ați luat și această invitație ca pe ceva personal. Și v-ați gândit să-i plătiți o poliță Regelui Mihai.

N-ați reușit, pentru că istoria nu va reține aceste declarații nici măcar într-o notă de subsol la biografia Regelui. Ne-ați făcut în schimb din nou de rușine pe mine și pe toți ceilalți români care, fără a fi monarhiști, respectăm demnitatea simplă a Regelui Mihai și rolul istoric pe care Majestatea Sa l-a jucat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Domnule Președinte, valorile se construiesc în timp. Viața Regelui Mihai este o lecție despre adevăratul patriotism din care tinerii ca mine au ce învăța. În două luni de zile părăsesc România pentru a urma studii în America. Dacă am să mă întorc, o voi face pentru exemplele de viață închinată valorilor autentice, cum este viața Majestății Sale. E păcat să aruncați cu noroi în puținele valori care încep să se așeze corect, cum bine ați spus, în mințile și în sufletele noastre.

În logică există o lege care spune:

Duplex negatio est affirmatio.

A nega negarea înseamnă a afirma. Non-non-A e totuna cu A. Unii merg mai departe şi judecă:

Duşmanii duşmanilor mei sunt prietenii mei.

Dar staţi puţin! Negatio duplex funcţionează în logica binară, care operează doar cu “adevăr” şi cu “fals”. “Prietenii” şi “duşmanii” sunt din lumea reală, cea care are încă, îmi place mie să sper, nenumărate nuanţe.

Şi totuşi, de 20 de ani, în România văd cum oamenii se radicalizează, se împart în tabere şi judecă în termenii simplişti ai zicalei de mai înainte.

Nu mă număr printre admiratorii Preşedintelui. Şi, de fapt, mă interesează foarte puţin împotriva cui sau pentru ce au protestat vineri cei peste 6000 de poliţişti.

Dar am fost siderat să aflu că:

• nu aveau autorizaţie să protesteze în faţa Palatului Cotroceni, ci în faţa Palatului Victoria (şi nu pentru că nu li se acordase, ci pentru că nu ceruseră)
• îmbrăcaţi în uniforme şi purtând însemne oficiale, au scandat “Muie, Boc şi Blaga!”, “Ieşi afară, javră ordinară!” (la adresa Preşedintelui)
• mai mulţi poliţişti şi-au aruncat chipiurile pe jos

Ce avem aici? O contravenţie (protestul fără autorizaţie) şi o infracţiune (manifestarea dispreţului pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile – e vorba de aruncarea chipiurilor, nu de lozinci).

Vineri, mii de poliţişti au încălcat cu bună ştiinţă legea. Nici în ruptul capului nu pricep cum poate cineva jubila la o astfel de ştire. Oricât de tare l-ai urî pe Traian Băsescu, asta nu e o veste bună. Mâine Băsescu pleacă, dar poliţiştii rămân cu credinţa că legea e ceva ce ni se aplică nouă, celorlalţi, şi de care li se poate rupe fără să suporte niciun fel de consecinţe.

Domnia legii este fundamentul statului de drept. Mi se pare incredibil că Victor Ponta, care a fost procuror, s-a putut solidariza cu poliţiştii infractori.

Cât despre limbajul folosit de poliţişti, vă daţi seama în ce marasm social am ajuns? Cred că Bucureştiul nu a mai auzit lozinci atât de violente şi de vulgare din anii ’90. Sigur că cea mai mare responsabilitate pentru faptul că am ajuns aici o poartă guvernanţii, dar mi se pare o nebunie să încurajezi astfel de manifestări, indiferent ce miză politică urmăreşti.

Deviza Poliţiei Române este “Lex et honor” (lege şi onoare). Ambele au fost călcate în picioare la manifestaţia de vineri.

Îmi spunea un diplomat străin acum câteva zile – “Ştiu că nu vă vine să credeţi, dar a fost o campanie democratică. Asta e esenţa democraţiei. Sigur, a democraţiei à la roumaine. La voi, politica un fel de ceartă în familie:

- Tu nu speli niciodată vasele!
- Tu nu ridici niciodată capacu’ la veceu!
- Mi-a zis ăla micu că l-ai pocnit!
- Parcă tu nu vii beat acasă!
- Unde-s banii de lumină?
- Ce-ai făcut cu ăia pe care ţi i-am dat?
- Nu fi obraznică, te pocnesc!
- Săriţi, mă violeaaază!

Dar şi asta e democraţia…”

Avea dreptate. Şi nu doar cu privire la dezbaterea electorală dintre candidaţi şi dintre partidele lor. Toată societatea pare să se fi înrolat în tabăra cuiva (ori în tabăra anti-cuiva), iar lupta se dă peste tot cu aceleaşi arme şi cu aceeaşi brutalitate. Se trage deopotrivă în steagurile albe, în personalul medical şi în ostatici.

Îţi vine să-ţi iei câmpii când te gândeşti că tot acest entuziasm belicos ar fi demn de o cauză mai bună şi că urmează alţi patru ani de lâncezeală. Prea ne-am înfierbântat, ia să ne mai şi odihnim o ţâră…

Îndrăznesc să spun că aproape nu mai contează cine va câştiga, pentru că de pierdut am pierdut cu toţii: campania asta ne-a arătat mai limpede ca niciodată cum stăm, cine suntem şi cât ne taie capul.

Votez, nici nu încape vorbă, dar, vorba lui Jeg, nu-mi fac iluzii.

*

P.S. Între puţinele momente de decenţă şi normalitate ale acestei campanii, vreau să punctez interviurile luate de Tolo lui Traian Băsescu şi lui Mircea Geoană. Avem nevoie ca de aer de oameni politici care să merite astfel de jurnalişti.

Am să fac acum o excepţie, pentru că îi priveşte pe mai mulţi candidaţi şi pentru că, oricum, miza primei confruntări a trecut.

M-a deprimat entuziasmul cu care vineri seară atât dl Băsescu, cât şi dl Geoană, dar şi dl Antonescu s-au repezit să răspundă la întrebarea legată de cea mai frumoasă faptă pe care au făcut-o vreodată. Nu răspunsurile propriu-zise m-au indispus, ci însuşi faptul că au ales să răspundă.

Încă visez la un candidat care ar fi avut decenţa să evite întrebarea şi să vorbească despre cea mai frumoasă faptă pe care altcineva a făcut-o pentru el. Am terminat zilele acestea Scrisorile lui Gabriel Liiceanu şi mi-am adus aminte de o vorbă arabă care spune că trebuie să uiţi imediat binele pe care l-ai făcut şi niciodată binele care ţi s-a făcut.

În răspunsurile la această întrebare-capcană am citit suficienţa morală a tuturor celor dintre care avem, faute de mieux, de ales.

O idee excelentă, cred eu.

:: foto: Ziarul Financiar.

Când am ajuns dimineaţă la locul plantării mi s-a tăiat respiraţia: am mai organizat acţiuni de amploare, dar niciodată n-am mai văzut aşa o desfăşurare de forţe ca la Udeşti.

Dealurile fuseseră parcelate şi presărate cu mănunchiuri de puieţi şi de săpăligi. Pâlcurile de voluntari cu eşarfe verzi şerpuiau către parcelele repartizate ca nişte omizi uriaşe. În vârfuri şi la poale, camerele, staţiile şi antenele de televiziune aşteptau începerea transmisiei. Din aer, elicopterul Realităţii survola întregul furnicar şi transmitea imagini pe plasma instalată în studioul de televiziune improvizat într-unul din corturile organizatorilor.

Cu totul, părea că începe filmarea unei superproducţii hollywoodiane. La 10 s-a dat startul plantărilor şi toată scenografia s-a animat. Ni s-au alăturat preşedintele Traian Băsescu (care şi-a adus aminte că anul trecut cam pe vremea asta era tot la o plantare, organizată de Tăşuleasa Social împreună cu Salvaţi Delta în cadrul programului Verde003), Sofia Vicoveanca, Alexandru Arşinel, Gheorghe Flutur. La 2 după-amiaza, cei 25 de mii de copaci fuseseră plantaţi.

Meritul principal pentru punerea în mişcare a acestei superproducţii este al Realităţii TV şi al lui Mihai Tatulici. Dar exemplare mi s-au părut şi contribuţiile RNP Romsilva şi CJ Suceava, care au făcut ca organizarea de la faţa locului să pără “nemţească”.

Campania nu s-a oprit, însă, aici. Continuăm azi la Doljeşti (Neamţ) şi mâine la Comăneşti (Bacău).

Noi insine, nu “societatea”, sintem responsabili pentru majoritatea bolilor si a suferintelor noastre. Priviti la personajele care se perinda pe la medic sau prin farmacii. Unul a fumat toata viata si acum horcaie ca vrea o radiografie. Altul a baut palinca in fiecare dimineata, iar acum nu stie de ce il doare ficatul. Pe o femeie grasa o supara inima, dar dupa ce ajunge acasa se pune sa gateasca o oala cu sarmale si una cu tocanita.
Va intreb: de ce ar trebui sa platim noi, ceilalti, pentru acesti oameni nesabuiti?

Cine credeţi că debita acum doi ani aceste teze umaniste? Nimeni altul decât Cătălin Avramescu, într-un editorial intitulat (ţineţi-vă bine…) “Lăsaţi-i să se zvârcolească!”.

Între timp gânditorul neofascistspartan a ajuns consilier prezidenţial. Sunt curios dacă preşedintele jucător, fumător şi băutor e la curent cu planurile generoase pe care Avramescu le pregăteşte bolnavilor ţării.

O ultimă zvârcolire a minţii în acelaşi text de acum doi ani:

Unde se duc acesti bani? Mare parte in asigurarea ingrijirii unor indivizi care nu au avut deloc grija de ei insisi. In plata ambulantei pentru tinarul vitezoman care a ajuns la spital sau in vindecarea vreunuia care se scarpina de zor pentru ca a luat o boala de piele.
Numeroase boli sint pur si simplu afectiuni ale lipsei de igiena sau ale lipsei de exercitiu fizic si ar putea fi evitate cu un minimum de atentie.

Adevărat. Şi cu neatenţii de acum 30-50 de ani ce facem? Cu locuitorii oraşelor-dormitor de lângă marile combinate, cu victimele Cernobâlului, ale poluării şi ale lipsei de educaţie, cu cei care n-au avut timp, între navetă şi schimbul 3, să se mai îngrijească de sănătatea lor?

Păcat ca d-l Avramescu n-a făcut o carieră în SUA. I-ar fi fost un excelent consilier preşedintelui Bush…

P.S. Acesta a fost, totuşi, ultimul text publicat de Avramescu în Cotidianul. Zice Doru Buşcu:

Am decis sa nu mai colaborez cu talentatul antropolog Avramescu fiindca bate cimpii cu mare sirguinta cind la ziar, cind la televizor, purtindu-ne pe piept marca.

:: via moshemordechai, via Satmareanca

Nu cred că a fost ceva în neregulă în campania lui [Ludovic Orban]. Cred că şi campanile au limitele lor. Campaniile nu pot schimba într-un timp scurt atitudinea oamenilor. Ludovic Orban a avut o campanie serioasă, dar a avut contracandidaţi foarte puternici şi doi dintre ei erau mai populari în Bucureşti: Oprescu şi Blaga. Era aproape sigur că vor intra în turul al doilea, pentru că erau deasupra celorlalţi şi pentru că, în campanii, oamenii nu judecă pe baza unor informaţii noi. Judecă bazîndu-se pe o percepţie pe care o au despre un politician, formată în timp. Chiar dacă Ludovic Orban a avut o imagine bună, s-a confruntat cu doi oameni care aveau o imagine şi mai bună, şi pînă la urmă asta a ales publicul.

Jurnalul Naţional publică un interviu cu Tal Silberstein, consilierul lui Călin Popescu-Tăriceanu, fost consilier al lui Adrian Năstase, fost consilier al lui Traian Băsescu. Dincolo de prestaţia profesională a lui Silberstein, aş zice că interviul e o mostră de comunicare impecabilă.

:: via Dan Andronic