Posted by dragos bucurenci on January 21, 2010
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat temeinic în copilărie a fost că sunt „anti-talent”. Nu se prindeau de mine nici limbile străine, nici patinajul pe gheaţă, nici vreo altă activitate sportivă sau artistică.
Părea că îmi lipsea nu doar ambiţia intelectuală, ci şi banala dexteritate. „Pe ce pune mâna, strică”, se lamenta bunică-mea celor dispuşi s-o asculte, iar eu băgam la cap, puneam mâna şi stricam mai departe.
Soră-mea, în schimb, era premianta familiei: făcea balet, era favorita profei de franceză, patina cu graţie, o adevărată pacoste. Când, după înşiruirea realizărilor cultural-artistice ale soră-mii, musafirii doreau să ştie cu ce mă pot eu lăuda, bunică-mea mă mângâia compătimitor pe cap şi răspundea în locul meu: „Ei, Dragoş săracu’, parcă nu ştiţi, el e aşa un anti-taleeeent…”
Cu vremea, am iertat-o pe soră-mea pentru că familia o distribuise într-un rol aşa de plicticos, dar n-am uitat cu aceeaşi uşurinţă eticheta pe care mi-o lipiseră mie pe frunte. Mi-am dat repede seama că nu sunt vreun prost făcut grămadă, dar am înţeles că singura probă la care pot concura este aceea a „deşteptăciunii”: pentru toate celelalte eram, pur şi simplu, netalentat.
Aşa se face că n-am mai practicat de atunci nici un sport şi nici n-am îndrăznit vreodată să învăţ să cânt la vreun instrument muzical, deşi mi-am dorit foarte mult acest lucru. De dansat, am învăţat să dansez ca toată lumea, adică să mă bălăngăn mimetic după ingerarea unei cantităţi apreciabile de alcool, fără să fi învăţat vreodată paşii unui dans de societate. Asta a fost o dorinţă şi mai puternică decât cea legată de pian sau de vioară, dar mi-am reprimat-o cu aceeaşi hotărâre: ce să caute un „anti-talent” ca mine pe ringul de dans?
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on November 13, 2009
Am rămas dator cu nişte răspunsuri la trei leapşe. Iniţial, am vrut să le ignor pentru că în blogosfera pe care o frecventez eu, treaba asta cu leapşa pe bloguri e demult fumată şi denotă din partea iniţiatorilor lipsă de interes faţă de Mersul Trendurilor (ediţia hardcover).
Totuşi, am să fac o excepţie, pentru că începătorii trebuie îndreptaţi cu duhul blândeţii.
Aşadar, Simona Tache vrea să ştie ce am făcut în premieră (sau după o pauză îndelungată) în ultimele şapte zile. Păi ar fi aşa:
- am pozat (cu canotieră şi velociped) pentru o fotografie de epocă realizată de Eugen Ciocan, Maître Photographe de la Belle Epoque
- am mers patru zile consecutive la sală
- mi-am făcut un card BRD ePayment powered by GeCAD
- am călătorit la business class fără să plătesc şi fără să cer asta
- am văzut un spectacol de teatru montat de David Schwartz (“România, te pup!”, excelent, nu-l rataţi!)
- am decis, după un an şi ceva, să-i mai dau o şansă iPhone-ului (despre asta voi povesti pe larg altă dată)
Dan Voiculescu e curios să afle care sunt, după părerea mea, cele mai bune condeie din online-ul românesc. Îmi displac topurile, aşa că ceea ce urmează nu este un top. Sunt primele nume care-mi vin în minte, cu siguranţă am omis pe cineva important.
Din blogosferă, îi citesc cu cea mai mare plăcere şi sufăr ca un câine când treburile mă ţin departe de Google Reader şi de textele lor, pe următorii:
- Cabral, de departe cel mai savuros, spumos şi efortless
- Petreanu, simţ enorm, văz monstruos şi verb pe măsură
- Tolo, singurul jurnalist sportiv care mă face să regret că nu mă pricep la fotbal
- Cosmin Alexandru, newcomer, un om care are ce spune şi care s-a adaptat foarte uşor şi firesc la online
- Mihai, din trio-ul TreiBădică (o să strigaţi “Nepotism!”, o să vă corectez, “Cumnătism!”, pentru “nepotism” trebuie să mai treacă nişte ani şi să înceapă şi Vlăduţ să scrie)
Ceea ce mă subjugă la toţi aceşti cinci este că reuşesc să transmită de foare multe ori emoţii, iar asta este, cred eu, o virtute esenţială a condeierilor.
Nu i-am trecut în listă pe oameni pe care îi citesc şi îi admir în offline, dar care, în textele scrise exclusiv pentru blog, rămân prea adesea nemuritori şi reci (ştiu bine, de altfel, că reproşul îmi poate fi contrapus în oglindă).
În fine, a treia leapşă: tot Simona Tache vrea să-i spun dacă sunt vampir, că prea sunt mort după ţoale. Evident că nu avem voie să răspundem la toate curiozităţile muritorilor, aşa că o să sar peste întrebare, dar nu mă pot abţine să nu pun şi eu una:
- Ce e mai bine? Să fii mort după ţoale sau să umbli cu ţoale de mort? Răspunsul la post restant. Gratis, mamă soacră!
Posted by dragos bucurenci on December 28, 2008
Posted by dragos bucurenci on October 24, 2008
Ştiam de povestea, deloc veselă, a naşterii lui Vlăduţ, nepotul meu, de la Simina, mama lui. Am şi citit despre ea pe blogul ei şi-al lui Mihai, dar am făcut-o oarecum în treacăt. Cred că pe undeva încercam să nu mă confrunt cu experienţa prin care Simina trecuse în vreme ce eu strângeam gunoaie la Galaţi. Ca să nu mă înfurii, am preferat să aflu cât mai puţin şi să mă liniştesc cu gândul că asta e, a trecut, nu se-ntâmplă de multe ori în viaţă. Pentru că nu-i cunosc, am încercat să ignor soarta altor mii de mame, taţi şi nou-născuţi care sunt obligaţi să treacă prin aceeaşi experienţă traumatică prin care au trecut Simina, Mihai şi Vlăduţ.
Citeşte mai departe… »
Posted by dragos bucurenci on September 25, 2008
Zice soru-mea, care-i mai nou mămică, aşa că-mi închipui că se pricepe:
Berry Brazelton are 90 de ani dar, o să vedeți, ideile lui nu sunt deloc învechite. Dimpotrivă. Pentru publicul românesc, atât de expus la vulgarizarea de zi cu zi (vezi Schimb de mame sau Supernanny ), sunt de-a dreptul revoluţionare. Un plus de rigurozitate științifică nu ne strică!
Berry Brazelton vine în România să ne povestească despre copiii noştri. Cu ocazia lansării celui de-al doilea volum tradus în limba română Puncte de Cotitură de la 3 la 6 ani. Dezvoltarea emoţională şi comportamentală a copilului tău, Brazelton va vorbi duminică, 28 septembrie, la 10 dimineaţa, la Hotel Ramada Nord. Mai multe detalii aici.
