Dacă aţi mers măcar o dată în viaţă cu taxiul în Bucureşti, ştiţi despre ce vorbesc. Taximetriştii sunt cei mai nemulţumiţi români. Şi nu se sfiesc s-o spună. Fiecărui client, din nou şi din nou şi din nou. Îi supără politicienii, jurnaliştii, edilii, ţiganii, patronul, şoferii proşti, proştii făcuţi grămadă, şmecherii, şmecherii cu bani, destinul ingrat al ţării, femeile la volan, clienţii nesimţiţi, clienţii în general. Retorica de care sunt capabili pentru a înfiera toate bubele societăţii nu e egalată decât de măiestria cu care le iau faţa colegilor de trafic.

Taximetristului nemulţumit ar trebui să i se ridice o statuie în fiecare oraş al ţării pentru că întruchipează perfect două dintre cele mai populare modalităţi de pierdere a timpului la români: bombănitul şi plânsul de milă. Iar dacă nu sunt bani de statui, măcar nişte arteziene. Până când să n-avem şi noi un Manneken Pis al nostru?

Mai ales că românii nu se plâng de ieri, de azi. Bocitul e o instituţie cu tradiţie în satul românesc şi, când spun asta, nu mă refer doar la bocitoarele de profesie. Ştirile de acum un veac şi jumătate confirmă acest lucru:

“Bună seara, doamnelor şi domnilor, începem jurnalul din această seară cu o corespondenţă specială de la Iaşi. Mihai, ai legătura, spune-ne care e starea de spirit a oamenilor.”

“Bună seara, Andreea, sincer îţi spun, nu foarte bună: de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…”

“Mulţumesc, Mihai, îi dăm acum legătura la Răşinari lui Octavian, câteva zeci de ani mai târziu. Tavi, spune-ne, te rog, dacă aşa stau lucrurile, într-adevăr şi în nord-vestul ţării.”

“Bună seara, Andreea, ce să-ţi spun, într-adevăr, cam aşa stau lucrurile: la noi de jale povestesc a codrilor desişuri, şi jale duce Murăşul, şi duc tustrele Crişuri.”

“Mulţumesc, Tavi, iată, dragi telespectatori, cum jalea devine o stare empatică a întregii naturi, mereu în comuniune cu poporul nostru. Revenim, după un scurt moment publicitar, cu ştirile sportive.”

Corul robilor

Bun, dar e ceva în neregulă cu această activitate, pe cât de răspândită, pe atât de recreativă? Eu cred că da. Pentru că noi facem abuz de această tristeţe ca să disimulăm o mânie prost exprimată.

Plânsul e firesc atunci când pierzi ceva sau pe cineva. Suferinţa te ajută să treci peste pierdere, să te recompui, integrând sinelui tău noua absenţă. Francezii numesc acest proces “faire le deuil”, a face doliul. Noi numim asta “a ţine doliu” şi, de multe ori, chiar asta şi facem: îl ţinem la nesfârşit.

Mânia e mult mai potrivită atunci când ţi se face o nedreptate, atunci când eşti tratat incorect sau, pur şi simplu, atunci când aşteptările tale nu sunt împlinite. Dar rolul ei nu este să-ţi îngăduie să te acomodezi cu situaţia, ci să te ajute să schimbi ceva în favoarea ta. De aceea, când nu poţi schimba mare lucru, mânia e o pierdere inutilă de energie.

În cultura noastră proliferează, însă, această struţo-cămilă: mânia plângăcioasă. O întâlnim la tot pasul în forma ei benignă, bombănitul, şi îi simţim efectele la nivel naţional, unde avem de-a face cu o metastază a plânsului de milă.

Tristeţe nu e, pentru că nu are un sfârşit. Mânie nu e, pentru că nu schimbă nimic. Este doar un fel de a ne trece timpul. Dar eu cred că mai e şi altceva. E o formă de eludare a responsabilităţii.

Ciuliţi bine urechile atunci când cineva se lansează într-o tiradă despre “cum sunt românii” (textul de faţă, dacă s-ar opri aici, ar fi un bun exemplu). Veţi observa că personajul înfierat este, asemenea autorului de folclor, “colectiv şi anonim”. Şi popular, aş adăuga eu. Aşa că mare lucru nu se poate face în ce-l priveşte.

Aproape niciodată nu veţi auzi o propunere constructivă, care ar risca să îndrepte lucrurile (cu excepţia deja perimatelor execuţii pe stadioane). De altfel, autorul actului de acuzare nici nu-şi propune să îndrepte ceva. Intrat perfect în rolul de autopsier naţional, el se mulţumeşte să constate cauzele decesului, care nu sunt nici puţine, nici lipsite de gravitate: laşitate, prostie, caracter îndoielnic, slugărnicie, mitocănie, parvenitism, hoţie, răutate, dom’le, pur şi simplu… În faţa unui tablou colectiv atât de sumbru, scăderile personale pălesc. Când sufletul naţiei însăşi e într-aşa un hal de ticăloşit, la ce te mai poţi aştepta de la un om amărât, obligat să se adapteze, să supravieţuiască, să trăiască, dacă asta se poate numi viaţă, în Sodoma Balcanilor? V-aţi prins unde bate moralistul nostru?

Anul trecut, am rămas fără maşină la începutul iernii. Se făcuse deja prea frig ca să mă bazez doar pe bicicletă, aşa că am mers două săptămâni cu taxiul. Rareori s-a întâmplat ca şoferul să nu claxoneze, să nu se enerveze sau să nu-i ia faţa altei maşini. Patru taximetrişti au fumat cu geamul închis, unul a mâncat şaworma, iar cel mai pitoresc dintre toţi şi-a tăiat meticulos unghiile la fiecare semafor. În vremea asta, s-au lamentat copios în legătură cu defectele românilor.

Asta mi-a întărit convingerea că bombănitul şi plânsul de milă sunt mai mult decât o pierdere de vreme: ele funcţionează pervers ca o apologie a stării de fapt şi ca un îndemn la complicitate. “Asta e, n-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine…”

Cura te ipsum

Ba eu cred că ai. Taximetriştii nu sunt singurii purtători ai virusului lamentaţiei fără sfârşit. E adevărat, în conştiinţele lor această maladie s-a cronicizat, de aceea e atât de uşor să pui un diagnistic şi să arăţi cu degetul. Dar procedând astfel, nu faci decât să perpetuezi, la rândul tău, răspândirea virusului. Mult mai util este să te observi pe tine şi să încerci să te tratezi de la primele semne. Netratată, boala evoluează rapid şi nu ţine cont de vârstă, educaţie sau statut social.

Indiciul cel mai sigur care precede un atac de bombăneală sau o criză de plâns de milă îl dau întrebările de tipul “De ce nu face cineva ceva?”. Aceasta e forma standard, dar ele pot fi auzite sub nenumărate alte deghizamente: “De ce nu se ocupă cineva de câinii maidanezi?”, “De ce nu li se cere parlamentarilor să treacă un test de inteligenţă?”, “De ce nu se pune o taxă la intrare?”, “De ce mi se cere să aduc adeverinţă?” etc.

Antidotul este, evident, să reformulăm aceste întrebări atunci când suntem bântuiţi de ele: “Ce pot eu să fac pentru a rezolva problema?”, “Cui pot să mă adresez?”, “Ce resurse pot să mobilizez?”, “Cât timp sunt dispus să investesc?” etc. Procesul poate fi ajutat dacă eliberăm mâinile din obişnuita lor încrucişare de pe piept.

Antidotul poate fi prescris, cu măsură, şi celorlalţi, dar nu mai înainte de a ne asigura că ni l-am administrat nouă înşine. Ideal este să se facă la cerere, ca în exemplul următor.

Nu există conferinţă studenţească la sfârşitul căreia vorbitorii să nu primească un număr serios de întrebări de tipul “De ce nu face cineva ceva?”. La ultima la care am participat, o domnişoară ne-a adresat mie şi doctorului Raed Arafat, fondatorul SMURD, următoarea întrebare:

“De ce nu se fac în şcoală ore de educaţie de protecţia mediului şi de prim-ajutor?”

Am tăcut şi am aşteptat liniştit intervenţia medicului:

“E o idee foarte bună, a răspuns doctorul Arafat, scrie un proiect în legătură cu asta şi caută o finanţare pentru el! Şi dacă eu te pot ajuta cu ceva, vino şi spune-mi.”

Am răsuflat uşurat, domnişoara se afla acum în afara oricărui pericol.

Dar ce facem cu cei care nu cer să fie trataţi sau care refuză tratamentul? Cu ei cum rămâne? Răspunsul omului sănătos e că asta e treaba lor. Rămâne cum a stabilit poetul. Nu Goga, nu Eminescu, ci Salam. Florin Salam:

“Citesc biblia şi plâng, spune-mi, Doamne, spune-mi când, o să fie şi la mine, puţin rău şi mai mult bine?”.

A fost odată ca niciodată o mioară bârsană care vorbea neîntrebată. Ea i-ar fi învăţat de bine şi pe cioban şi pe Salam, să pună mâna şi să facă ceva, dacă primul n-ar fi fost ocupat cu alegoria moarte-nuntă, iar cel din urmă să-şi plângă de milă pe la vreun botez.

:: Esquire, mai 2009

Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-am mai înceta să ne minunăm, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.

Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.

În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.

Spre deosebire de ele, noi nu suntem aproape niciodată atât de consecvenţi. Noi putem părăsi dintr-o toană, dintr-un chef, dintr-un capriciu. Şi ne putem împăca la fel. Chiar şi când ne mutăm cu periuţă de dinţi şi cu bagaje într-o nouă relaţie, ni se pare că nu ne separă de cea veche decât o uşă închisă cu clanţă. Refuzăm să vedem că, pe partea cealaltă a uşii, cineva aşază temeinic cărămidă peste cărămidă.

Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce noi abia anticipăm suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.

Chiar şi când sunt părăsite, cele mai multe femei îşi găsesc resursele pentru a deveni, din obiect, subiect al acţiunii. Tocmai pentru că bărbaţii sunt rareori consecvenţi în hotărârile lor de cuplu, unele femei percep abandonul ca pe cel din urmă abuz şi se consideră îndreptăţite să fie ele cele care au ultimul cuvânt de spus. Acel “Eşti sigur că asta vrei?” nu e nici maliţios, nici ironic. Este ultima şansă pe care o dau relaţiei înainte de a apăsa, la rândul lor, frâna. Pentru că ele ştiu că atunci când se vor opri o vor face definitiv. În vreme ce noi ne amăgim de fiecare dată că va mai exista un “va urma”.

Până şi monopolul expresiei “a-i da cuiva papucii”, care vine dintr-o eră sexistă în care universul casnic le era arondat, sugerează că îndeletnicirea asta e una în care femeile încep alineatele, iar nouă nu ne rămân decât notele de subsol.

Când o femeie spune că partida de sex a fost atât de jalnică încât i-a dat nefericitului papucii e cu totul altceva decât atunci când un bărbat aflat într-o situaţie similară spune că i-a chemat repede un taxi. El chiar i-a chemat un taxi şi e foarte posibil să-i mai dea un sms din când în când în nopţile când alcoolul funcţionează ca scuză pentru pierderea memoriei de scurtă durată. Ea n-a avut niciodată papuci în casă şi, după ce-a plecat, i-a şters numărul din memoria telefonului.

Nu încerc să spun că noi suntem mai superficiali. Cred că, pur şi simplu, sunt noţiuni cu care voi vă simţiţi mai confortabil şi cu care noi încă nu ne-am împrietenit destul. N-am jucat baschet cu “definitivul” când aveam 14 ani. Şi nici nu l-am scos la bere în facultate.

E adevărat că nu ştim “să dăm papucii” ca lumea, dar plătim pentru asta cu vârf şi îndesat. Voi aveţi o igienă a suferinţei, doliul după o relaţie are la voi un început şi un sfârşit. E spectaculos şi intens, dar la un moment dat se termină. Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.

Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi suntem condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.

Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, voi vă vedeţi de ale voastre. Şi mergeţi mai departe.

:: Elle, februarie 2009