Cu Ozana Oancea, una dintre actrițele pe care le admir din noul val românesc

Aproape o mie de oameni au urmărit în decorul de burg medieval al Pieței Unirii din Cluj-Napoca, pe un ecran gigantic, “Mine vaganti”, povestea dulce-amăruie a doi frați dintr-o respectabilă familie italiană care se pregătesc, fără să știe unul de celălalt, să le spună părinților că sunt homosexuali. Comedia erorilor și de situații care decurge din această intrigă simplă e savuroasă, dar cu adevărat memorabilă a fost atmosfera din Piață: s-a râs enorm, cu hohote chiar, la scenele ingrate în care mentalitatea burgheză era pusă la grea încercare de cultura “out & proud”, dar și la replicile de un umor nebun care-i făceau pe părinții celor doi frați să pară de-o înapoiere imbecilizantă.

Privindu-i pe spectatori (mulți dintre ei clujeni) fredonând și dând din cap relaxați pe “Una notte a Napoli”, în versiunea celor de la Pink Martini, dar și pe hit-ul fetelor de la Baccara, “Sorry, I’m a lady”, în vreme ce pe ecran se produceau artistic trei dive păroase, mi-am adus aminte de articolele din presa clujeană de acum opt sau nouă ani, care comentau scandalizate vestimentația prea fistichie a directorului artistic al festivalului, sau de incidentul dintr-un club al cărui nume l-am uitat între timp, când un grup de organizatori, invitați și voluntari ai festivalului au fost poftiți afară pentru că mai multe cupluri de băieți și de fete se sărutaseră și dansaseră împreună.

Clujul datorează, probabil, TIFF-ului la fel de multe cât datorează și festivalul de film capitalei Ardealului. S-au maturizat împreună și fiecare a învățat câte ceva de la celălalt. Anul acesta, TIFF-ul a împlinit zece ediții. Ce a pierdut în exclusivism și intimitate, a câștigat în popularitate și strălucire. A depășit câteva importante festivaluri din regiune și se pregătește să se măsoare cu Sarajevo și cu Karlovy Vary.

După proiecție, ne-am strâns în jurul ultimei sticle de șampanie și al câtorva cireșe pietroase împreună cu Mihai Chirilov, cel care face încă de la prima ediție selecția filmelor, Corina Șuteu, directorul ICR New York, și criticii de film Codruța și Andrei Crețulescu. Ni s-au alăturat Jay Weissberg, cel care a semnat primele cronici la filmele lui Puiu și ale lui Mungiu în Variety, și Tudor Giurgiu, autorul și președintele TIFF-ului. A urmat o conversație delicioasă presărată cu opinii despre film, dar și cu nelipsitele bârfe de industrie, unele mai savuroase decât altele.

Astfel de întâlniri și de conversații fac tot șarmul acestui eveniment, care nu e doar un festival de film, e și un festival de lume bună. Îmi vine în minte un alt exemplu. Probabil că aș fi văzut ultima peliculă a lui Mitulescu și la București, dacă aș fi ratat-o la Cluj, dar o conversație ca cea despre seducție și seducători pe care am purtat-o, după ce am văzut “Loverboy”, cu Monica Bârlădeanu și cu Diana Dondoe n-ar fi fost posibilă în altă parte decât la TIFF.

Anul acesta, marele absent a fost Alex. Leo Șerban. Adevărul e, însă, că Leo a fost mai prezent ca oricând, nu doar pe buzele tuturor, pe ecranele cu fotografii din anii trecuți sau în conceptul bursei care-i poartă numele și pe care TIFF-ul, cu sprijinul lui Bobby Păunescu, o va oferi în fiecare an unui tânăr cineast român, dar mai ales în atmosfera efervescentă care însuflețește Clujul și care-l face incandescent zece zile pe an. Lui Tudor Giurgiu și lui Mihai Chirilov le-a reușit un festival pe gustul și pe sufletul lui Leo. Nu cred că există un requiem mai potrivit decât acesta.

Despre filmele pe care le-am văzut la TIFF anul acesta am scris deja pe blog și pe Twitter. O să reiau doar recomandarea ca, dacă vă întâlniți anul acesta cu producții nordice, să le dați cu încredere o șansă, iar, dintre filmele românești, să nu ratați “Principii de viață” și nici “Visul lui Adalbert”.

În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.

:: The One, iulie 2011

Din păcate, cu doar două ore înaintea conferinței, primisem vestea plecării lui Alex. Leo Șerban, cu care urma să mă văd în iunie tot la Cluj. Am fost foarte tulburat în seara aceea (mi-am și uitat niște lucruri la Cluj, de care mi-am adus aminte abia peste două săptămâni; prima oră după primirea veștii mi se ștersese cu totul din memorie) și lucrul acesta se simte în ușorul tremur al vocii. Vă cer îngăduință atât pentru tonalitatea nesigură, cât și pentru bâlbele emotive și pentru un “care” care țipă neconsolat după un “despre”.

În starea în care eram, trăiam cu impresia că am ratat momentul. Am revăzut acum înregistrarea și mi s-a părut că, totuși, lipsite de intonația și de ritmul pe care-l meritau, vorbele au reușit să transmită ceea ce-mi doream din tot sufletul să le spun tinerilor adunați la Cluj în sala cinematografului Victoria.

Cu această introducere prevenitoare, nu-mi rămâne decât să sper că și între voi vor fi câțiva care se vor regăsi în aceste vorbe:

Sâmbăta viitoare, pe 9 aprilie, voi vorbi despre alegerile care contează la conferința TEDx Eroilor de la Cluj, alături de Tudor Giurgiu, Constantin Trofin, dr Daniel David, Silvia Sîrb, Dacian Palladi, Nicu Aleman, Corina Bucea și dr Ioan Ștefan Florian.

Dacă vrei să vii și tu, trebuie să completezi formularul pe baza căruia vor fi selectați cei 100 de participanți. Termenul limită de trimitere  a aplicațiilor este astăzi, ora 23:00.

TEDx Eroilor este un eveniment independent organizat sub licența TED.

TED este o organizație non-profit, a cărei misiune este răspândirea ideilor și teoriilor valoroase din domenii precum tehnologie, divertisment, știință, cultură, artă, afaceri și probleme globale. Organizația a fost înființată acum 25 de ani, în California sub forma unei conferințe de patru zile, în care persoane ce au adus o contribuție valoroasă în domeniile în care activează țin un discurs de 18 minute. De-a lungul celor 25 de ediții, TED a avut invitați precum Bill Gates, Al Gore, Jane Goodall, Elizabeth Gilbert, Sir Richard Branson, Nandan Nilekani, Isabel Allende și Gordon Brown.

• Cum am devenit dependent
• Locul unde gusturile chiar se discută
• Un festival care nu doarme
• Ce mi-a plăcut
• Ce nu mi-a plăcut
• Ce regret

În pizzeria de pe bulevardul Eroilor la care ne-am oprit pentru o jumătate de oră, cât avem la dispoziţie între două proiecţii, clienţii stau la mese pe scaune de regizor pe care scrie cu litere albe, de-o şchioapă, “ACTOR PRINCIPAL”. Ideea e a celor de la Ursus, sponsorul principal al TIFF-ului, festivalul internaţional de film organizat de Tudor Giurgiu la Cluj-Napoca. Transformarea la care a fost supus localul e grăitoare pentru ceea ce se întâmplă în Cluj în timpul festivalului: oraşul îşi schimbă, pur şi simplu, faţa. Întinereşte, prinde viaţă, devine tumultuos, pasionat şi cinefil: peste tot sunt astfel de mici detalii care îţi aduc aminte că urbea găzduieşte cel mai mare festival de film din România şi, probabil, unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei.

Singurul lucru care nu se schimbă la Cluj nici măcar în timpul festivalului este lentoarea cu care primeşti nota. Îmi imaginez că e o tradiţie locală, aşa că m-am obişnuit să o cer imediat după ce mi se ia comanda. Aşa procedez şi acum, iar după ce terminăm salata şi ciupercile la grătar, pornim în pas alert spre cinema Victoria. Avem deja bilete, aşa că intrăm fără probleme în sală.

Din păcate, nu ne-am grăbit suficient de tare: e trecut de fix, iar toate locurile sunt deja ocupate. O regulă sănătoasă a TIFF-ului spune că, atunci când mai rămân fotolii libere cu câteva minute înainte de începerea proiecţiei, se mai vând bilete în limita acestor locuri. Cei care şi-au luat bilet din timp, dar ajung, ca noi, în ultimul moment trebuie să se mulţumească cu statul pe jos sau în picioare. Deşi rulează “Medalia de onoare”, un film înscris în competiţie, în care joacă Victor Rebengiuc şi de care am auzit deja numai lucruri bune, hotărâm să nu ne supunem la acest supliciu şi plecăm.

Într-o jumătate de oră începe un film israelian la cinema Republica, recomandat de Codruţa Creţulescu, “Cu fanfara în vizită”. Ajungem acolo, puţin dezamăgiţi că am ratat pelicula românească. Totuşi, în ciuda orei târzii (e 11 noaptea), în sala de 1.000 de locuri sunt cel puţin 300 de oameni. Filmul, distins cu un premiu special la Cannes în 2007 la secţiunea “Un certain regard”, spune povestea unei fanfare a poliţiei egiptene care vine să susţină un concert la deschiderea Centrului de Cultură Arabă dintr-un mic oraş israelian. Poliţiştii-muzicieni greşesc destinaţia şi ajung într-o urbe în care, după replica unuia dintre personaje,

“there is no Arab centre here. No culture, no Israeli culture, no Arab, no culture at all”.

Acţiunea şi umorul care se declanşează din această încurcătură mi-au adus aminte de “A fost sau n-a fost”, filmul în care Corneliu Porumboiu obţinea, cu un minim de tehnică cinematografică, efecte comice colosale. Pelicula israeliană are şi ea un succes nebun: în sală se râde zgomotos, se aplaudă şi se bate cu picioarele în podea.

La sfârşitul proiecţiei, ieşim entuziasmaţi. Povestea fanfarei egiptene ne-a câştigat definitiv. Mie mi-a plăcut aşa de tare muzica, încât îmi promit să caut, când ajung la hotel, coloana sonoră. E aproape unu noaptea şi ziua a început la nouă dimineaţa. Am văzut deja cinci filme şi a doua zi îmi propun să încep la fel de devreme. Totuşi, aş mai face o oprire înainte de somn. Nu-mi vine să mă culc în prima mea zi la TIFF fără să trec pe la una dintre petrecerile care contribuie aproape la fel de mult ca şi filmele la bunul nume al acestui festival.

Aşa arată o zi obişnuită din cele zece care compun acest eveniment unic în România: mănânci mereu pe fugă, alergi între cele 13 ecrane de cinema, ratezi inevitabil filme bune pentru că vrei să prinzi alte filme la fel de bune şi nu te înduri să nu bifezi o petrecere, în ciuda cearcănelor tot mai pronunţate cu care te trezeşti dimineaţa. Orele de somn au fost singurele la care am renunţat cu uşurinţă la TIFF.

Cum am devenit dependent

Nu pot să vă mint: deşi e a cincea ediţie la care particip, e prima la care mă integrez perfect în rutina “tiffarilor”, aşa cum le spune ziarul festivalului participanţilor înrăiţi.

Acum şase ani, când am venit prima dată, festivalul era la a doua ediţie. Nu avea amploarea de astăzi, dar în cele trei zile pe care le-am petrecut la Cluj am prins gustul unei atmosfere care nu semăna cu nimic din ce mai cunoscusem până atunci. Mi-am promis că voi reveni anul următor, dar m-am luat cu munca şi n-am mai ajuns decât abia peste trei ani, ca membru în juriul concursului de scenarii organizat de HBO. De atunci, n-am mai lipsit decât de la o singură ediţie, când am organizat (inconştient) o campanie de acţiuni de ecologizare în Moldova exact în perioada festivalului.

În fiecare an îmi promiteam că vin să stau mai mult de trei zile şi în fiecare an îmi încălcam promisiunea. La petrecerea de încheiere, îi ascultam invidios pe spectatorii de cursă lungă, care văzuseră duzini de filme, în vreme ce eu abia bifasem câteva. Anul acesta am avut o discuţie serioasă cu mine însumi şi am hotărât să-mi planific mult mai serios timpul liber. Una dintre sarcinile pe care mi le-am trasat a fost să-mi organizez un concediu cultural de o săptămână, care a debutat la Sibiu, la festivalul internaţional de teatru. Marţi seară m-am mutat, cu bicicletă şi bagaje, la Cluj, de unde n-am mai plecat până duminică.

Deşi acum aveam mai mult timp la dispoziţie, s-a întâmplat un fenomen ciudat: am văzut mai multe pelicule într-o zi decât reuşeam să văd în alţi ani, când, paradoxal, ar fi trebuit să fiu mai judicios cu timpul petrecut în alte locuri decât în sălile de cinema. O explicaţie poate fi că ai nevoie de o anume tihnă pentru a putea “îngurgita” atâta material cinematografic. Altă explicaţie poate fi că TIFF-ul e, pur şi simplu, adictogen şi, ca în cazul oricărei dependenţe, cu cât consumi mai mult, cu atât nevoia de a consuma creşte. Eu prefer, evident, această explicaţie şi, de altfel, nu sunt singurul: i-am auzit pe mulţi vorbind despre “microbul” TIFF sau despre “efectul” TIFF ca despre o boală nobilă de care nimeni nu vrea să se vindece.

Locul unde gusturile chiar se discută

200 de lung-metraje şi 40 de scurt-metraje rulează în fiecare an în cadrul festivalului. Selecţia o face Mihai Chirilov, director artistic al festivalului încă de la prima ediţie, care vede, doar pentru TIFF, în jur de cinci-şase sute de filme şi participă la alte zece festivaluri de film pe an.

Radu Muntean şi Tudor Lucaciu, regizorul şi directorul de imagine ai peliculei mele preferate la TIFF 2010, "Marţi după Crăciun" (foto: Adi Marineci)

Din punctul meu de vedere, de spectator amator, care face doar o dată pe an o supra-doză de cinema, selecţia de anul acesta mi s-a părut foarte variată şi echilibrată: indiferent de gusturi, preferinţe şi interese, aveai de unde alege. Dar cel mai mult am apreciat că, deşi atât de diferite între ele, toate aceste producţii păreau să aibă o trăsătură comună. Mihai Chirilov încearcă să reconcilieze mai multe tipuri de public de film, care sunt foarte nişate, şi să le pună laolalta în cadrul aceluiaşi eveniment:

“Când fac selecţia, încerc să am un gust cât mai universal, dar caut preponderent filmele inventive, filmele care îmi aduc ceva nou”, spune criticul de film. “Prefer filmele nu neapărat perfecte, care îşi asumă riscuri, decât filmele perfecte care merg la sigur. Pentru mine filmul nu e ceva la care te duci să te relaxezi, nu e un spa. Filmul trebuie să provoace, să îţi repugne, să te pună pe gânduri, să îţi chestioneze întregul sistem de valori şi să îţi pună un set nou de întrebări la chestii la care ai găsit de mult răspunsuri.”

E un pariu care lui Chirilov îi reuşeşte de fiecare dată: nu există ediţie fără controverse, fără pelicule care stârnesc pasiuni, deopotrivă idolatre şi contestatare. Acesta este, de altfel, unul dintre “efectele” TIFF-ului: prezenţa foarte mare de critici şi iubitori pasionaţi de film, confruntarea cu opinii extrem de diverse formulate de voci competente te face mai tolerant şi te ajută să înţelegi că singura cale pentru a-ţi educa gustul este să admiţi că, de fapt, gusturile trebuie să se discute.

Un festival care nu doarme

Dar TIFF-ul e mult mai mult decât cele peste două sute de proiecţii de film. Petrecerile festivalului sunt deopotrivă legendare şi tradiţionale, cum este petrecerea HBO din Clubul Diesel, petrecerea Kodak de la restaurantul Chios, de pe lac, petrecerea cu fanfară de sâmbătă, care urmează Galei de Premiere, sau petrecerea de duminică a voluntarilor, care încheie propriu-zis acest maraton cinematografic şi monden.

Pentru mine sunt de nepreţuit prânzurile organizate ad-hoc la Baracca sau la Napoca 15, când se unesc mesele şi te trezeşti că stai de vorbă cu regizorii, actorii sau directorii de imagine ai filmelor pe care le-ai aplaudat îndelung. Memorabile sunt, de fapt, toate mesele, cafelele şi petrecerile, la care oamenii cei mai diferiţi discută aproape obsesiv despre filmele din festival, ca într-o Castaglie imaginată de Hermann Hesse, o lume din care economia în derivă, politica demagogică şi proasta guvernare par să lipsească.

Lui Tudor Giurgiu i-a reuşit o performanţă cu care niciun primar al Clujului nu se poate lăuda: a transformat, preţ de zece zile, oraşul de la poalele Feleacului într-o capitală. Cred că niciun alt festival din România, fie el de muzică, teatru, film sau modă, nu reuşeşte să strângă atâta lume bună pe metru pătrat. TIFF-ul e un fragment dintr-o Românie mai bună.

Ce mi-a plăcut

“Marţi după Crăciun”. Îmi place tot ce-a făcut Radu Muntean, dar acesta mi se pare filmul lui cel mai bun. Cuplul (nu doar pe ecran) Mirela Oprişor şi Mimi Brănescu e o revelaţie, iar Maria Popistaşu a evoluat enorm de la “Legături bolnăvicioase”. Imaginea (Tudor Lucaciu) e impecabilă.

“Medalia de onoare”, în care Victor Rebengiuc face un rol amuţitor.

Ursus Open Air, ecranul gigantic din Piaţa Unirii. Proiecţia în aer liber a filmului “Eu când vreau să fluier, fluier” a înregistrat cel mai mare număr de spectatori (1,300) din cadrul festivalului, după proiecţia de deschidere cu “Soul Kitchen”.

“Fiii cubei”, povestea puştilor cubanezi flămânzi şi naivi care fac box ca să scape de sărăcie.

“Lumea văzută de Ion B.”, un documentar de Alexander Nanau şi Mircea Olteanu despre Ion Bîrlădeanu, artistul colajelor care trăia la ghenă.

Bicicleta mea pliabilă Brompton care m-a ajutat să nu ratez câteva proiecţii.

“Bună. Ce faci?”, un film comercial, proaspăt şi neconvenţional (pentru cinematografia românească) de Alex Maftei.

Sala de fitness din complexul Aquina unde mi-am tratat excesul de sedentarism de la festival.

“Cameleon”, un “The Talented Mr. Ripley” maghiar.

“Life During Wartime”, o parodie amară genială.

“Vremuri de altădată”, un film maghiar fără cusur, o poveste impresionantă.

Ce nu mi-a plăcut

Că n-au mai existat abonamente pentru participanţii care nu erau nici jurnalişti, nici cineaşti, nici VIP-uri.

Sesiunile de Q&A. Multe întrebări stupide, absurde sau inutile. Totuşi, e mai bine decât acum câţiva ani, când lumea nu punea întrebări deloc.

“Mănuşile roşii”, un film (prea teatral) făcut de Radu Gabrea după un roman scris de Eginald Schlattner despre infernul concentraţionar comunist.

Comentariile lipsite de curtoazie ale Ancăi Grădinariu la adresa foştilor invitaţi de onoare ai festivalului (în scurtele istorii ale ediţiilor anterioare, publicate în ziarul festivalului).

“Altiplano”, film de artă, film antropologic, film eco, film filosofic? Cred că nici regizorii nu s-au hotărât…

Petrecerile din Stuf. Prea mult fum, prea multă lume, prea mic locul.

Ce regret

Că am ratat “Felicia înainte de toate”, de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf (dar l-am văzut deja la Bucureşti, excelent!) şi filmul maghiar cu Oana Pellea, Răzvan Rădulescu şi Andi Vasluianu.

Că am plecat duminică dimineaţă şi nu am mai prins “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, de Andrei Ujică.

Că nu l-am mai văzut pe Chirilov dansând ca în alţi ani.

]]> http://bucurenci.ro/2010/08/adictiff/feed/ 4 http://bucurenci.ro/2009/03/112/ http://bucurenci.ro/2009/03/112/#comments Wed, 25 Mar 2009 21:50:33 +0000 dragos bucurenci http://bucurenci.ro/?p=1640 Proiectul 112 este un protest împotriva violenţei domestice şi un mecanism de strângere de fonduri pentru Programul CASABLU.

Mihaela Berciu şi fotograful Alex Gâlmeanu reunesc în cadrul unei expoziţii de fotografie 24 de bărbaţi fotografiaţi în ipostazele deloc de invidiat în care ajung prea multe femei din România din cauza indiferenţei noastre.

Ilie Năstase, Dan Bittman, Elan Schwartzenberg, Răzvan Ciobanu, Lucian Mândruţă, Andi Moisescu, Tudor Chirilă, Alexandru Abagiu, Cătălin Botezatu, dr. Constantin Stan, Răzvan Mazilu, Andrei Gheorghe, Florin Piersic Jr., Cristian Mungiu, Edi Petrosel, Horia Brenciu, Tudor Giurgiu, Dan Chisu, Smiley, Mihai Petre, Cătălin Ştefănescu, Vlad Craioveanu, Mihai Dobrovolschi şi cu mine ne-am lăsat fotografiaţi în rolurile de bătuţi, alungaţi şi chiar decedaţi.

Proiectul 112 îşi propune să obţină fonduri pentru Programul CASABLU, proiect iniţiat în mai 2002, în cadrul căruia funcţionează un centru de consiliere socială, psihologică şi juridică şi un adăpost, cu adresă confidenţială, în care femeile şi copiii victime ale violenţei în familie pot fi găzduiţi între 1 şi 6 luni.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 25 martie – 8 aprilie în Holul Aulei Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I”, (luni-vineri 12.00 – 20.00, sâmbătă 10.00 – 18.00, duminică 10.00 – 16.00).

În data de 30 martie va avea loc un eveniment restrâns şi o licitaţie de tip silent auction. Fondurile strânse în urma Proiectului 112 vor fi donate în întregime Programului CASABLU, urmând a fi folosite pentru administrarea şi întreţinerea adăpostului din Bucureşti, pentru găzduirea şi consilierea femeilor şi copiilor victime ale violenţei în familie.

Puteţi să veniţi împreună cu prietenii voştri străinezi, erasmuşi sau turişti, care nu vorbesc nici româna, nici islandeza, rusa şi nici maghiara, pentru că filmele vor fi subtitrate atât în limba română, cât şi în engleză.

Programul proiecţiilor aici.