Acum 20 de ani, Bucureştiul a fost scena unor violenţe de neimaginat organizate de statul român împotriva propriilor cetăţeni. Mii de mineri veniţi în capitală din Valea Jiului au bătut, arestat, violat şi jefuit sute de studenţi, profesori, oponenţi politici ai regimului, romi, simpli trecători. Autorităţile au recunoscut existenţa a şase morţi. O bună parte din cei arestaţi au fost eliberaţi abia peste câteva luni, fără despăgubiri sau reparaţii fizice ori morale.

Teroarea declanşată în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie nu are nici astăzi, după 20 de ani, o versiune oficială, iar responsabilii nu au fost încă identificaţi. Memoria acelor zile este compusă din imagini, cuvinte şi conturul unor morţi pentru care nimeni n-a fost găsit vinovat. Această expoziţie nu vă propune o naraţiune coerentă, ci doar un inventar al memoriei traumatice legate de mineriade.

Expoziţia este un puzzle din care lipsesc multe fragmente. Martorii pe care i-a convocat sunt mulţi, dar şi mai mulţi sunt martorii tăcuţi, cei care nu vor spune niciodată ce a însemnat pentru ei iunie 1990. Lipsesc mărturiile soldaţilor care au fost obligaţi să împuşte civili care stăteau cu spatele, lipsesc mărturiile „minerilor“ curaţi şi tunşi regulamentar, lipsesc imaginile detenţiei din unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa (unde sute de bucureşteni au fost anchetaţi, umiliţi şi bătuţi), lipsesc imaginile descinderilor în casele romilor din Ferentari, Rahova, Pantelimon însoţite de jaf, violuri, arestări şi bătăi. Lipsesc mărturiile celor peste 600 de romi arestaţi, maltraţi şi transformaţi în ţapi ispăşitori ai violenţelor acelor zile, dar lipsesc mai ales, imposibilele mărturii ale celor mai tăcuţi martori: morţii.

Vernisajul expoziţiei are loc astăzi, 12 iunie 2010, la ora 19.00, în pasajul Universităţii, cu participarea organizatorilor. Vernisajul va fi urmat de vizionarea proiectului de cercetare si performare a istoriei recente, Capete Înfierbântate, de la ora 20.00 la Facultatea de Arhitectură.

Turul României în zece zile

Luni am pornit pe cel mai lung segment de drum, am făcut 14 ore până la Tăşuleasa, în Pasul Tihuţa. Aşa că marţi am stat, am respirat şi am dormit. Miercuri am schimbat maşina cu una de teren şi prietenii de la Tăşuleasa ne-au dus pe nişte drumuri forestiere până la Sighetul Marmaţiei, unde voiam de multă vreme să văd Memorialul. Ce am văzut şi ce am simţit acolo voi povesti altă dată. Ziua a fost cu reflexe crâncene pe un fundal sfâşietor de frumos.

Joi am luat drumul Clujului, unde am mâncat un şalău delicios în bună companie, iar de la Cluj nu m-am mai oprit până la Topliţa, în judeţul Hunedoara, la coada lacului Cinciş. Am pendulat între o casă veche din Topliţa şi o vilă cu vedere la lac, unde mi-am clătit privirea într-unul dintre cele mai frumoase peisaje din ţară. Vineri şi sâmbătă mai mult am stat şi am citit, dar n-am ratat Castelul Huniazilor şi nici discoteca sătească. Din punct de vedere al autenticităţii, ultima a câştigat detaşat.

Duminică m-am întors prin Defileul Jiului, altă frumuseţe naturală care parcă renaşte pe măsură ce civilizaţia cade în paragină. Am avut şi un incident neplăcut cu o denivelare nesemnalizată în Vlăduleni, dar am depăşit-o cu calm englezesc, aşa că seara am oprit prin Craiova pe la bunicii mei, iar la 23:59 fix am intrat în Bucureşti.

A fost cam obositor, dar de departe una dintre cele mai reuşite vacanţe pe care mi le-am organizat vreodată. Totuşi, ştiu ce-ar merge de minune acum, la final de vacanţă: un mic concediu de odihnă…

P.S. Îmi pare rău că am cam neglijat blogul, a fost dificil accesul la net. Pe viitor, am hotărât să iau exemplu de la Petreanu şi, atunci când voi mai lipsi, îmi voi lăsa blogul în grija altcuiva.