Am fost mereu gelos pe oamenii care au cunoscut-o mai indelung decat mine. Din mostenirea greco-armaneasca, Irina invatase si profesa o aritmetica a dragostei care nu lasa pe nimeni nebagat in seama, impartind fiecaruia dupa sufletul lui si dupa gandul ei mai mereu bun. Pentru ca nu puteam fi gelos in prezenta ei, am invatat sa-i iubesc, la randul meu, pe cei care i-au fost dragi.
Irina m-a chemat la ea intr-o vreme in care incercam sa-mi imbogatesc lecturile si mi-a vorbit, bulversandu-ma, despre lucrurile care conteaza cu adevarat. Au fost cele mai dense opt ceasuri din viata mea. Traia intr-o lume frumoasa si adevarata, cu care eu nu aveam nici o legatura.
Un timp, mi-a fost rusine sa le povestesc prietenilor desprea ea. Nu reuseam s-o descriu, imi lipseau cuvintele care sa le deschida si lor cea mai mica fereastra spre lumea Irinei. Asa ca nu mi-a ramas altceva de facut decat sa-i aduc pe cativa s-o cunoasca. Ca si mine, alti doi, trei i-au ramas prin preajma.
Atunci am inteles ca Irina traia intr-o lume facuta de ea. O lume in care frumosul era premeditat si in care oamenii isi foloseau timpul cu sens. In orice constructie pe care o incepea, avea un respect nemarginit pentru lucrul mic, dar bine facut. Ii placea sa “sadeasca” si visa mereu pe termen lung. Era filolog, etnolog, scriitor, dar asta conteaza mai putin. Era profesor de oameni. Nu-i placea s-o recunoasca, dar stia ca in jurul ei se vorbea de “scoala Irina Nicolau”.
Foto: www.andreiard.ro
Intr-o intalnire pe care tot Irina mi-a daruit-o, Alexandru Paleologu mi-a spus despre ea ca are inteligenta lui Nae Ionescu si, in plus, avantajul de-a fi femeie, ceea ce o fereste de derapajul de idei.
O iubesc pe Irina pentru ca putea fi atat de desteapta, pentru ca avea o cultura pestrita, dar solida, de care se folosea mereu fara a face caz, si pentru ca reusea sa ramana in tot acest timp nespus de omeneasca. Pentru ca vorbea uneori porcos, pentru ca putea uri cu pasiune, pentru ca era incapatanata si pentru ca stia sa ierte tacut.
Nu doar oralitatea Irinei ma fascina, ci intreaga ei existenta: de la coada de par negru si lung, de la vestimentatia hard-etno care imi taia rasuflarea, de la casa-muzeu in care paseam uluit si pana la judecata ei despre faptele marunte si despre lumile de aici si de dincolo. Irina nu era numai orala, era coplesitor de reala.
Foto: Ecaterina Safarica
N-am stiut niciodata cat de mult o apreciau numele sonore ale elitei intelectuale. Pentru cei cu care era prietena, Irina avea un respect indragostit care nu cunostea margini. Era dispusa sa le ierte orice. Un singur lucru le reprosa: ca nu faceau pui, ca nu cautau tineri care sa le care servieta, cum zicea ea. Imi inchipui ca si ei o iubeau la fel de mult, dar nu stiu cati au vazut, dincolo de felul ei atasant de a-si construi prietenii, temelia proiectului social la care lucra.
Cartile acestor prieteni ai Irinei au fost pentru mine reperele unei adolescente mioape, dar Irina insasi m-a invatat infinit mai mult: de la ea stiu, de bine de rau, sa-mi asum anumite alegeri si sa-mi ordonez viata din perspectiva lucrurilor care conteaza cu adevarat.
Duminica, 29 ianuarie crt, ar fi implinit 60 de ani. Irina era buna ca viata.
Dilema Veche, nr. 106, februarie 2005
Era in 1994. Eu si Cornelia ne spargeam capetele cu semiotica pe un colt de masa din vechea ‘Laptaria lui Enache’. O femeie stranie, cu un par negru superb, a venit la noi cu doua pahare de lapte batut. “Ca sa va mearga mai bine invatatul.” Am chicotit prosteste, am multumit mirate. Ea s-a intors in toata linistea la masa ei. In 2002, Cornelia ma intreba daca imi aduceam aminte de episodul asta. Mi-a spus ca era Irina Nicolau si ca a murit. Nu stiu de ce, de atunci ma gindesc periodic la intimplarea asta. Si ma gindesc ca asta trebuie sa fi fost unul din momentele hotaritoare in viata mea/ noastra. Unul pe care l-am ratat. Ma intreb ce s-ar fi intimplat daca o rugam sa stea la masa cu noi. Asa, a trecut doar prin viata noastra ca o umbra frumoasa. Intr-un fel deloc pervers, te cam invidiez, Dragos!