(revista Omagiu, nr. 3)

Vlad Bina este creatorul universurilor digitale din “Matrix”, “Sin City” si “Codul lui da Vinci”. A absolvit Arhitectura la Bucuresti si a plecat, ca bursier Fulbright, pentru a urma un masterat la Pratt si M.I.T. Nu mai locuieste in Bucuresti, dar este optimist in privinta tentativei de curatare a orasului de mesh-uri si aduce firesc in discutie experienta Parisului si cea a Bostonului.

Interviul a avut loc in urma campaniei Salvati Zidurile Noastre, derulata de BeepFashion aka PulaFashion si este ilustrat cu vizualuri ale campaniei (art director: Razvan Petre).

Dragos Bucurenci: Campania Salvati Zidurile Noastre a pus inca din titlu o dilema: ne apartin cu adevarat zidurile orasului sau ele sunt mai degraba ale proprietarilor cladirilor?

Vlad Bina: Daca intrebarea era pusa baronului Haussmann, raspunsul era foarte simplu: nu. Tot ce este in spatele fatadei priveste proprietarul, fatada apartine orasului, deci este publica.

DB: Nu e o abordare cam radicala?

VB: Nu, un exemplu foarte bun in acest sens este Parisul secolului 19, o capodopera creata prin decrete si presiuni politice fara echivoc. Uneori nici chiar arhitectul nu avea acces la design-ul unei fatade a unui imobil parizian din 1860. Totul era proiectat dupa reguli foarte stricte. Suna prea familiar, din pacate, cu ce s-a intamplat in Bucurestiul anilor ’80, dar rezultatele sunt foarte diferite.

DB: De unde vine diferenta?

VB: O sa fac o mica digresie ca sa se inteleaga. 1,500 de arhitecti si 60,000 de lucratori au modificat in acea perioada structura urbana a peste 60% din fondul de locuit parizian. Cauzele initiale, care au impus modificarile, au fost epidemiile de holera si revoltele populare, care nu puteau fi controlate decat cu ajutorul unor bulevarde suficient de largi pentru a permite miscari de artilerie. Acestea erau datele de tema, deci.

Rezultatul a fost, insa, unul impecabil pentru ca, in acela moment, arhitectura franceza era deja o institutie care functiona vizual ca un ceasornic sau, mai bine zis, dupa reguli lingvistice codificate milimetric. De sus in jos, scoala de beaux-arts produsese deja indreptare de ortografie vizuala, reguli de compozitie care cenzurau din start orice abatere de proportii sau de detaliu. Nu era prea mult loc pentru improvizatie si inventie la nivel de cladire individuala, la fel cum nu poti inventa cuvinte si declinari noi intr-o limba limba naturala fara sa risti perturbari de context. Limbajul arhitectural se rafinase metodic sub egida academiei regale si apoi a scolii de beaux-arts timp de mai mult de 200 de ani, iar vocabularul de baza era vechi de 2,500 de ani.

E evident, prin urmare, ca, in acest context, proprietarul chiar nu putea lexical sa aiba nimic de spus in privinta fatadei. La fel cum nu are astazi mare lucru de spus, astazi, sa zicem, in privinta unei operatii chirugicale laparoscopice cu instrumentar laser. Se simte vulnerabil in fata specialistului.

DB: Se poate vorbi de o “iubire tradata” a bucuresteanului pentru orasul lui, avand in vedere ca orasul s-a lasat siluit de urbanismul comunist?

VB: De urbanismul de dupa 1980 mai mult. Cred ca ce s-a lucrat dupa razboi si in anii ’60 si ’70 este decent (in contextul valului de modernism “pur et dur” de dupa 1945). Exista dezastre urbane moderne cam in toate tarile Europei (blocuri kilometrice de beton armat, centre istorice cu zgarie-nori cu fatade-cortina ieftine, de prima generatie etc.). In 1975 Bucurestiul avea un echilibru interesant prin eleganta fondului existent, care scapase relativ intact din razboi, si prin lipsa de ostentatie a cladirilor noi.

In ce priveste relatia cu orasul, cred ca un oras creeaza o harta mentala in mintea “utilizatorului”, care arata diferit de la persoana la persoana. Se creeaza trasee urbane pe linii geometrice bazate, dincolo de functie si siguranta, pe o anumita corespondenta cu nevoile vizuale si senzoriale ale oraseanului. Procesul seamana cu manipularea unei camere de luat vederi intr-o secventa de film anticipata de un scenariu.

Orasul te “tradeaza”, cum spuneti, cand miscarea “camerei” personale nu mai corespunde scenariului creat prin interactia indelungata cu un loc. Stimulii vizuali creati si anticipati prin experienta zilnica a unui loc nu mai exista. Stimulii olfactivi si auditivi din registrul asimilat zilnic timp de decenii dispar si sunt inlocuiti cu aberatii in afara limitei biologice de adaptare.

DB: Mai poate servi ca reper nostalgia dupa “micul Paris” sau nu facem decat sa ne cramponam de ea?

VB: Un reper este totdeauna bun, iar Parisul cred ca este un reper excelent. Nu “micul Paris”, ci marele Paris. Nu numai Parisul de secol 19, ci si cel modern, chiar si Parisul lui Mitterand si santierele anilor ’80. Altfel ce repere de dezvoltare ne luam? Shanghai si explozia urbana necontrolata de acolo din ultimii 10 ani? Nu cred.

DB: Mi-ati vorbit despre experienta Bostonului. Ce am putea prelua din aceasta experienta? In ce masura poate fi ea translata in orasul de pe Dambovita?

VB: Bostonul este unul din putinele exemple de urbanism la scara larga din Statele Unite. Stiu ca se mai poate face inca acest gen de urbanism in Franta, de pilda, unde totul se poate coordona de la un minister (vezi cazul Grands Projets din timpul lui Mitterand). In State, insa, descentralizarea si presiunea pietei face ca acest lucru sa necesite un esafodaj legislativ si de actiuni si fonduri private extrem de complex.

Cum Romania pare sa se indrepte mai degraba spre genul acesta liberal de economie decat spre un “welfare society” vest european, poate ar fi un caz de studiat mai in amanunt.

DB: Ce au facut in Boston?

VB: Un exemplu: exista un sistem de autostrazi din anii ’60-’70, care taiau accesul centrului orasului la ocean in afara de faptul ca nu mai puteau face fata traficului. Decizia a fost sa se desasambleze complet acest sistem, o parte sa fie reorganizata, iar o parte sa devina subteran (s-au construit cam 15 km de tunele), si sa se deschida orasul spre ocean printr-un sistem de parcuri si structuri de loisir. Costul a fost dublu fata de cel al autostrazii I-95, care leaga Florida de Maine. Cele 28 de miliarde de dolari au fost
obtinuti prin actiuni politice punctuale esalonate pe 15 ani. Or, in acest context, faptul ca Bostonul are cea mai stricta legislatie de afisaj urban din SUA, spune mult despre respectul de care are nevoie un oras.

DB: Uratenia Bucurestiului a devenit un loc comun. E de bon ton sa spui ca locuiesti intr-un oras urat…

VB: Traseele mele prin Bucuresti urmaresc o linie rosie destul de selectiva – asa ca orasul nu mi s-a parut niciodata urat. Sper ca faza de automutilare prin care trece acum sa se vindece cu tratamentul psiho-politic adecvat.

DB: Sa zicem ca dam jos reclamele de pe fatadele istorice. Putem pune ceva in loc? Avem dreptul sa punem ceva in loc?

VB: Nu.

DB: Ce facem cu celelalte reclame, cu cele care acopera integral alte fatade decat cele istorice? Cum putem forta o publicitate mai putin invadatoare si mai inteligenta?

VB: Uite exemplul Hyde Park – gasesc sistemul mai eficace decat un hectar de panze colorate. Sistemul ideal – reclame nu mai inalte de 40 de cm la o inaltime nu mai mica de 3 metri, nu mai mare de 4. Pare draconic si de domeniul fanteziei, dar, daca imi amintesc bine, acestea sunt regulile din exemplul pe care l-am amintit mai inainte, cel al Bostonului.

DB: Poate fi sfidarea contextului un exercitiu util pentru urbanism?

VB: Am mentionat la inceput structura lingvistica a arhitecturii. Daca vocabularul unei cladiri nu s-a coagulat intr-o structura gramaticala cu o sintaxa clara nu se poate vorbi de dialog. Nici intre casa si observator, nici intre casa si context. Daca nu stapanesti eficient o limba naturala, completezi comunicarea cu gesturi si expresii faciale. Spectacolul poate fi amuzant sau grotesc, dar rareori elegant. Cam asa se intampla cu unele structuri care tin mai mult de ego-ul dislexic al creatorului decat de adaptarea inteligenta a unui limbaj propriu la un limbaj deja existent. In cazul in care contextul este submediocru, sigur ca dialogul poate fi evitat, dar numai in acest caz.

Post scriptum la o campanie anti-sociala

Printre cei 3500 de bucuresteni care au semnat petitia Salvati Zidurile Noastre, initiata de BeepFashion s-a numarat si deputatul liberal Horatiu Buzatu, care va face uz de dreptul la initiativa legislativa pentru a interzice amplasarea mesh-urilor pe fatadele cladirilor istorice. Deci se poate.