(fragmente dintr-un interviu inedit de Ciprian Voicila, publicat in Dilema Veche, nr 127)

Irinei Nicolau nu ii placeau referirile la moarte, ceea ce ma determina sa spun, preluindu-i o expresie care a deturnat destine in cercul prietenilor ei, ca pe 3 iulie 2006 se implinesc patru ani de cind Irina a plecat sa manince nori de una singura.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
«Sa-ti povestesc un vis pe care l-am avut odata si care m-a cutremurat foarte tare. Se facea ca sint intr-o camera foarte mare, drept in centrul ei, si ca unul din peretii camerei, de culoare verde, arata ca un televizor in care nu exista imagine. Si ecranul acela era Dumnezeu. Eu stateam in mijlocul camerei si, cu fata spre acel perete, ii povesteam lui Dumnezeu toate esecurile mele. Ii spuneam, Doamne, am incercat si aia si uite n-a iesit, si-am incercat si ailalta si uite n-a iesit… Si dupa ce mi-am insirat eu o parte din esecuri, am auzit o voce tunatoare care spunea: “Pe mine lucrurile acestea nu ma intereseaza!”. Si atunci, in momentul in care m-am trezit, eram foarte speriata. Nu-mi puteam inchipui ca pe Dumnezeu ar putea sa nu-l intereseze toate maruntisurile din care se compune viata mea. Ulterior am realizat ca, intr-adevar, cu El nu am nevoie de o comunicare atit de amanuntita. E o incredintare de tipul bessa-bessa. Stii ce e bessa-bessa? E o incredintare totala, indiscutabila si care evita amanuntele.»

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
«In ultimii ani din comunism nu mai puteam deloc. Pina-ntr-atit incit ma gindeam cum o sa plec in insula bunicului meu, Kefalonia, cum o sa imi iau barbatul, care nu vorbeste greceste, o sa ne facem un cort pe locul pe care il aveam mostenit. Apa admiteam sa obtin de la vecini, dar, altfel, eram decisa sa mor pentru ca nu mai puteam lua viata de la inceput. Aici oricum nu mai puteam trai. Imi imaginam cum vine primarul sa vada ce facem noi acolo si cum ii spuneam: “Cara-te de-aici ca e locul lui bunicu’! Am venit sa mor”.»

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
«Nu stiu cum va fi Raiul. Daca in Rai nu sint foarte multe obiecte, apai chiar ca nu ma intereseaza! Adica sa plutesc numai asa, peste norisori si peste lucruri foarte inconsistente si pozitive? Un loc fara tensiuni? Pentru numele lui Dumnezeu, dar cum poate fi posibil un loc fara tensiuni?! Un loc in care nu are nici un rost sa te opui, sa inventi ceva, sa rastorni totul cu susul in jos?»

Citeste tot interviul si inca ceva tot despre Irina aici si aici.

Tags: irina nicolau