Cuvantul care incepe cu «f». Au trecut 10 ani de cand l-am citit prima data. Imi cumparasem Amorurile unui hospodar (Onze mille verges, pour les connaiseurs), cu o prefata in care Ovidiu S. Crohmalniceanu deplangea starea vocabularului erotic autohton. Intre altele, facea observatia ca limba literara accepta cu greu cuvinte pe care, de altfel, le auzi la tot pasul.

Foto: Mirelamiada
Intr-adevar, in forma scrisa (altfel decat pe pereti), limba romana afiseaza un puritanism de fata mare. Nu doar ca vocabularul spurcat al limbii mele e mai mult sarac decat bogat, dar cuvintele care incep cu «f», cu «p» si cu «c» au fost ostracizate cu totul din lumea literelor. Astfel, cele mai fierbinti scene din romanul romanesc arata ca o partida de sex cu un rabin ultra-ortodox, in care nu mai stii daca partenera geme de placere sau se asfixiaza sub mormanul de cearsafuri.

Desi cartea lui Apollinaire era bine tradusa, s-au strecurat intre cearsafurile Amorurilor cateva cuvinte care, in loc sa elibereze limba, pareau sa ilustreze tocmai lamentatiile lui Crohmalniceanu. Si acolo am dat peste el, peste cuvantul care incepe cu «f», fofoloanca, si partenerul sau de delir lingvistic, stromeleag.

La 14 ani, nu stiam multe lucruri si nu-mi bateam foarte tare capul cu ele. Mi-am inchipuit ca, poate, generatia alor mei sau generatia de dinaintea lor foloseste, in conversatiile intime, ridicolele sinonime. Cred ca am ras cand mi-am imaginat ce efect poate avea asa ceva asupra libido-ului, dar nimic mai mult.

Cu trecerea anilor, am ciulit totusi atent urechile si am deschis bine ochii. Si urechile mi s-au umplut din abundenta cu suculentele cuvinte care incep cu cu «f», cu «p» si cu «c», cu «b», cu «t» si cu «r», cu «s», cu «l» si cu «m», dar niciodata, absolut niciodata n-am auzit pe cineva care sa pronunte «fofoloanca» sau «stromeleag». De fapt, cu «stromeleag» nu m-am mai intalnit aproape deloc. In schimb, «fofoloanca» a facut cariera literara. Il intalnesc peste tot: cel mai des in traduceri, dar uneori si in scrierile unor autori autohtoni semi-dezinhibati. Si cand spun «semi-dezinhibat», n-as vrea sa se inteleaga ca o fac cu vreo urma de simpatie.

In traduceri, pacatul mi se pare capital. Un bun traducator stie foarte bine cat de dur suna un cuvant sau altul in limba originala si firesc este sa traduca intentia scriitorului, folosind un cuvant de o duritate similara. Cand «cunt» sau «Schotze» sau «chatte» sunt traduse prin «fofoloanca», pe mine ma umfla rasul, chiar daca, sa zicem, contextul se doreste melodramatic. Pe undeva, ii banuiesc pe traducatori ca folosesc aceste cuvinte anacronice pe post de obscenitati absorbante: cand scrierea originala e suculenta, traducerea abunda de astfel de tampoane lingvistice.

Ultima oara l-am intalnit pe prietenul meu, cuvantul care incepe cu «f», in traducerea unui autor roman care scrie in limba engleza. Puteam sa jur ca, la origine, mizerabila «fofoloanca» fusese o foarte asumata «cunt». Exasperat, as vrea sa le spun acestor traducatori-tradatori o vorba din Povestea povestilor.

Cand vaduva, care tocmai se pregatea sa achizitioneze o «scarnavie», vorbeste pe ocolite despre obiectul tranzactiei («hai sa-ti cumpar si eu una, spre aducere aminte de anul cand s-au facut pe ogoara de cele de care spui tu…»), taranul o corecteaza: «P…, vrei sa zici, cucoana». La care cucoana are o replica geniala: «D’acelea, manca-le-ai sa le mananci, ca mult le mai porti prin cea gura». Asadar, p… vreti sa ziceti, dragii mei traducatori, nu fofoloanca si nici stromeleag si nici alta gaselnita-moartea-pasiunii, si p… va rog frumos sa scrieti de-acum inainte ca mult ne mai place sa o purtam prin cea gura.

:: text: Dilema Veche, nr 131
:: imagine: Mirelamiada