«Cred ca e furios pentru ca il pacalise pana si pe el», imi zice maica-mea. Vorbim despre scrisoarea vitriolanta pe care Gabriel Liiceanu i-a adresat-o Monei Musca in paginile Cotidianului. Eu cred altceva. Cred ca Gabriel Liiceanu s-a pacalit singur. Si cred ca furia lui e prost directionata.

Aveam 14 ani cand am citit Apelul catre lichele:

«Nu mai strangeti o vreme, barbateste, mana colegilor vostri si nu-i mai priviti senini in ochi. Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea voastra. Fiti o vreme stingheri. (…)
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati din nou in miciuna.
Lasati cuvintele sa spuna ceea ce spun; nu mai folositi o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “constiinta”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinati aceste cuvinte. (…)
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine.»

Trecusera deja 6 ani de la Revolutie si textul tot m-a impresionat. A ramas, de-atunci, un mic indreptar moral, un fel de «cele 10 porunci» ale eticii de tranzitie. «Sa nu fi fost securist», «sa nu fi fost colaborator», «sa nu fi fost delator» au devenit semne ale pedigree-ului de bune moravuri.

Aceasta sumara impartire a romanilor in securisti si oameni de treaba venea, in cazul meu, pe un fond propice. Prin educatie, eram deja speriat cum se cuvine in legatura cu pacatul capital al compromisului, si imi imaginam ca o viata exemplara, «departe de orice compromis», este posibila.

Mi se parea de la sine inteles ca, o data ce ti-ai manjit mainile cu cerneala delatiunii, nimeni si nimic nu te mai poate spala in ochii semenilor tai. Si mai firesc mi se parea ca un ins astfel manjit nu are ce sa caute la guvernare.

In deceniul care a trecut de atunci am avut ocazia sa-mi revizuiesc aceste pareri. In primul rand, am vazut destui insi compromisi la un moment sau altul al vietii si care au ajuns sa guverneze sau sa legifereze. Cel mai bun exemplu e Alexandru Paleologu. Un altul e Corneliu Vadim Tudor. Sunt constient ca alaturarea poate ofensa. Dar ea ar trebui sa dea de gandit.

Pentru ca, folosind instrumentul lui Gabriel Liiceanu, nici unul, nici celalalt nu ar fi avut ce sa caute la guvernare. Din perspectiva dihotomiei securisti/oameni-de-treaba, Alexandru Paleologu e totuna cu Corneliu Vadim Tudor si Mona Musca e totuna cu colonelul Merce. Iar eu refuz sa pun semnul egal intre un oportunist si un ticalos.

Nu cred ca alegerile sunt un concurs de morala publica, asa cum crede dl Liiceanu. Guvernarea este mai mult o chestiune de management. Un bun moralist isi va petrece zile in sir peripatetizand despre filosofia drepturilor omului, un bun politician va folosi acelasi timp pentru a promova o lege a libertatii presei. Pentru moralisti, guvernarea in tranzitie a fost o sinecura, iar prezenta lor in corpul legislativ, ca in cazul lui Alexandru Paleologu, a fost mai mult un accent pitoresc. Dar pentru politicienii adevarati, in sensul bun al cuvantului, guvernarea in tranzitie a fost o sansa de a se dovedi pe sine in lupta cu inertia celorlalti.

In cazul Monei Musca, mi s-a parut mereu ca guvernarea a fost un exercitiu corect asumat. Stiu bine la cate proiecte legislative a pus umarul si, cu exceptia episodului ministerial, mi-e greu sa-i reprosez ceva, «ca de la manager la manager».

Argumentul de azi al lui Gabriel Liiceanu nu ma convinge, dar ii inteleg tonul. Ced ca a luat foarte personal «tradarea» Monei Musca, cum a facut mai demult si cu Zoe Dumitrescu Busulenga, careia ii reprosa ditirambii la adresa lui N. Ceausescu.

Ma intreb insa daca Gabriel Liiceanu crede cu adevarat in beneficiile lustratiei. Daca e sincer convins ca exista o relatie intre lustratie si nivelul de democratie, birocratie sau cresterea PIB. Eu cred ca abia acum incepem sa sesizam enormitatea: o fosta colaboratoare a Securitatii a facut mai mult pentru democratia din Romania decat au facut legiuni intregi de fosti dizidenti. Si cred ca Gabriel Liiceanu incepe sa vada si el acest lucru si de aici vin si resentimentul si tonul scrasnit al scrisorii. Nu speranta i-a fost inselata filosofului: el s-a inselat de unul singur. Dosariada i-a sfasiat perdeaua de auto-amagire si e firesc ca asta sa-l sperie.

Eu m-as bucura sa invatam din aceasta patanie ca o buna competenta politica nu vine la pachet cu un certificat de buna purtare, iar astfel de certificate nu garanteaza priceperea in politichie (ar fi trebuit sa stim deja asta de la experimentul PNT la guvernare).

Sigur ca ar fi fost preferabil ca Mona Musca sa-si asume trecutul imediat dupa ’90. Dar nu ma pot opri sa nu ma intreb cine era Mona Musca la acea data? Ar fi fost marturisirea ei primita cu aceeasi intelegere ca cea a lui Alexandru Paleologu? Cunoscandu-i, din publicistica lor, pe iacobinii nostri post-revolutionari, ma tem ca nu. Si ma tem ca mai binele ar fi fost in acest caz dusmanul binelui.

Dosariada abia incepe si mi-a lasat deja un gust foarte amar: suntem atat de trogloditi incat avem nevoie de o institutie de morala publica (CNSAS) care sa elibereze certificate de pacatosi si mantuiti. Suntem atat de orbi incat avem nevoie sa vina cineva destept de la televizor sa ne spuna daca mai conteaza acum ca Mona Musca si-a vazut de treaba 16 ani in vreme ce altii au frecat menta sau au facut averi oneroase. Pentru ca propriile repere morale ne sunt atat de tulburi, ne abtinem sa judecam singuri si ne bucuram, in gloata, la orice executie, fericiti ca altcineva a judecat in locul nostru.

Dar in spatele acestor streanguri populare, ranjesc marii corupti. In spatele dosariadei, se ascund falimentele, escrocheriile, delapidarile. Ei, marii corupti, n-au facut politie politica. Ei, noii imbogatiti, nu s-au manjit. Iar daca pana mai ieri erau macar subiect al oprobiului public, astazi va veni CNSAS-ul si le va da tuturor o diploma de buna purtare.

Nu stiu daca lumea fara lichele, asa cum o visa dl Liiceanu, ar fi fost o lume mai buna. Dar stiu ca, de cand ardem lichelele pe rug, aerul a devenit de nerespirat.