Florin Dumitrescu a zis-o deja: “Sintem bucuresteni. Sintem – unii mai mult, altii mai putin – francofoni. (…) Fiecare zi este pentru noi, in felul nostru personal, o zi a francofoniei; o zi a francofiliei. (…) Dar… hélas! Asupra acestui oras binecuvintat de liberté se exercita presiuni teribile din partea unor francofoni care ni se pretind stapini. Ne-au impus reguli impilatoare, ne-au pus baraje si ingradiri. Ne-au intors traiul cotidian pe dos.”

Si eu sunt un francofil intratabil. Si totusi. Sommet-ul francofoniei s-a transformat intr-o cacofonie urbana. Nu e posibil sa blochezi o capitala intreaga intr-o tara europeana pentru ca presedintele Frantei trebuie sa se vada cu sefii, sefuletii si dictatorii francofoni din intreaga lume. Reuniunea e un prilej de nesfarsit festivism. Organizatia Internationala a Francofoniei este o non-organizatie pe scena politica internationala. Sommet-ul propriu-zis este un non-eveniment. Tema in dezbatere frizeaza absurdul: cum sa discuti cu Hosni Mubarak et ejusdem farinae despre noile tehnologii in invatamant? Oare Franta si-a pierdut cu totul umorul?

Si cum e posibil sa ma indemne Calin Popescu-Tariceanu sa-mi parasesc orasul pentru ca d-lui are putina treaba de graseiat cu messieurs les Présidents? Orasul meu? Ca sa se plimbe dictatorii din Congo si din Burkina Faso la sosea? De ce fel de reflexe bananiere ma banuieste primul ministru?

Eu vad asa lucrurile: noi avem nevoie de sprijinul Frantei in UE. Franta avea ceva de sarbatorit cu prietenii ei vechi si n-avea unde (la ea acasa tocmai zugravise). Noi, amabili si saritori, am zis sa nu ratam momentul: “Veniti la noi. Nici o problema. La noi inca se varuieste…”. Toate bune si frumoase. Dar nu vii la mine in casa sa-mi redecorezi dormitorul, sa-mi stressezi ciobanescul si sa nu ma lasi sa ma duc la baie, ca tocmai ti-a venit tie cheful sa borasti in chiuveta. Poate la d-l Tariceanu acasa asa se procedeaza. Dar la noi acasa, in Bucuresti, nu mi se pare civilizat.

Acum un an, scriam in Dilema Veche”, incitat de discursul noului ambasador francez, ca francofonia nu e o boala. M-am inselat amarnic. La Bucuresti, francofonia s-a transformat intr-o adevarata ciuperca.

Si nu-mi inchipui nici un moment ca de vina ar fi francezii. Cei care au facut dintr-o reuniune internationala fara miza publica o mancarime nationala sunt tot romanii nostri ultra-zelosi, cei pe tunsoarea carora se mai vede si astazi urma chipiului de plotonier. Sales conards!