Foto: Mirelamiada

Ieri mi-am văzut foştii colegi de şcoală generală. Au trecut 10 ani. Aş fi mincinos să spun că muream de nerăbdare să-i văd: eram mai degrabă temător gândindu-mă la perspectiva de a petrece câteva ore în compania unor virtuali aproape 30 de necunoscuţi. După primul minut de autism complet, am început să leg numele cu figurile şi cu amintirile şi m-am scufundat într-o anamneză veselă şi suculentă.

Mi-era teamă, din cauză că reţin foarte greu combinaţiile nume-figură, că o să fac tot felul de gafe. Dar memoria nu mi-a jucat nici o festă. Mi-am dat repede seama de unde atâta performanţă: era, totuşi, vorba de numele pe care le-am auzit strigate la catalog patru ani de zile. O altă descoperire a fost că traiul colectiv şi colectivizant a lăsat urme adânci: canalele de comunicare s-au refăcut rapid, ca nişte albii secate demult şi îndiguite sumar, pe care primul şuvoi de apă spulberă orice oprelişti. Ne-am întâlnit şi am făcut click. Pur şi simplu.

Fizionomiile nu s-au schimbat totuşi atât de mult pe cât mă aşteptam. Trei, patru surprize mai mari. În rest, natura şi-a urmat cursul. Profesional asemenea. Am reţinut câteva vârfuri: un director de sucursală bancară, un dansator, un magistrat, un consultant legal în afaceri. Şi am aflat ultimele episoade, cam crâncene, din viaţa unui băiat care mi-a fost foarte drag şi pe care nu mă aşteptam să-l întâlnesc, dar despre care o să povestesc altă dată.

Foto: Mirelamiada

Cea mai importantă descoperire, mi-am dat seama abia acum dimineaţă, scriind această însemnare, a fost că mi-am (mai precis, mi s-a) adus aminte că voiam să mă fac scriitor încă din pre-adolescenţă. Scriam poezii, scoteam o foaie (literară!?, nu se mai poate şti), exista un panou unde afişam săptămânal poezii, aveam, care va să zică, activitate literară precoce şi în generală, nu doar la în şcoala primară. Cum? Nu mai ţineam minte? E greu de spus. Să zicem că amintirile s-au blurat suficient ca să le ignor. Ieri seară le-am scos din fundul raftului, le-am desprăfuit şi le-am aranjat în vitrină. Cum ar veni, succesiunea pasiunilor chimie-fizică-filosofie n-a fost decât o derivă. Şi n-a durat decât şase ani. Ca să vezi. Dacă la 40 de ani voi fi scris ceva valabil, ăştia şase ani or să pară o rătăcire de scurtă durată.

Îmi priveam ieri seară colegii, încercam să le fotografiez mental zâmbtele pline, ignorând flash-urile reale, care pulsau ca pe catwalk, culegeam de ici, de colo câte un fragment de amintire, câte o informaţie disparată, şi, în vreme ce memoria mea lucra de zor la recompunerea fişelor personale ale fiecăruia, îmi răsuna la intervale regulate în minte o vorbă franţuzească, pe care o ştiu de la un psiholog: Tu as échappé belle, mon vieux! Tu as échappé belle…