La numai cateva zile dupa insangeratul decembrie, cand lupta pentru putere pune deja in umbra memoria eroilor si a eroismului, Irina Nicolau a facut, impreuna cu cativa prieteni, prima carte despre Revolutie.

Albumul cuprinde intre copertele sale o marturie care este cu atat mai graitoare, cu cat sursele ei stau sub specia efemerului: autorii au copiat sloganurile vopsite sau sprayate pe zidurile, vitrinele si gardurile din Bucuresti, au transcris fonetic strigatele coloanelor de revolutionari, au mers la cimitir si au inregistrat bocete, au adunat, pe scurt, tot ceea ce tinea de vocea bruta si neslefuita a strazii. I-a interesat mai putin cine a furat Revolutia si au salvat clipa. Albumul s-a numit «Ne-a luat valul», a aparut in samizdat in primele zile ale lui ianuarie ’90 si a fost re-editat la Nemira sub titlul «Vom muri si vom fi liberi».

Cand fenomenul Piata Universitatii capata amploare, Irina Nicolau si-a luat din nou prietenii, i-a inarmat cu reportofoane, si a mers in Piata. Nu ca sa strige «Jos Iliescu» si nici ca sa recite in genunchi «Tatal nostru» (desi avea aceleasi optiuni politice si de credinta cu ale «pietarilor»), ci ca sa surprinda, din nou, ceea ce risca sa treaca neconsemnat: nu extazul si agonia, ci tusa, mai putin spectaculoasa, a omenescului, a cotidianului.

Cartea Irinei e singura sursa care da marturie despre aerul pe care-l respirau cei veniti sa protesteze, sa cante sau sa se roage la cel mai mare fenomen de masa de dupa Revolutie, pe care Irina l-a numit asa de frumos «gradinita sperantelor noastre».

Irina Nicolau este foarte des pomenita in legatura cu Muzeului Taranului Roman, unde a construit, alaturi de Horia Bernea, cea mai originala instalatie muzeala din Romania, distinsa in 1996 cu prestigiosul premiu «Muzeul European al Anului». Marile expuneri si conceptia generala i se datoreaza lui Horia Bernea, dar urma de nesters a Irinei si a dialogului indragostit dintre cei doi persista in fragmente si in detalii.

Ioana Popescu povesteste ca «era un domeniu in care nu-i placea sa colaboreze cu Horia, cand visa ea o anume expozitie mica, o salita. Astepta sa plece el din tara si incepea: „Acum, repede! Am doua saptamani, pe cai, hai s-o facem!“ Aduna obiecte din gunoaie, de pe strada, chema pe toata lumea – veniti, veniti, acum e momentul! – se facea, se termina si venea Horia Bernea. Si el se uita si zicea: „Iar ai facut un ciorapel…“».

Irina a profesat intreaga viata o poetica a prieteniei si a intervenit cu gratie salvatoare in destinul mai multor tineri pe care i-a invatat sa fie «trebnici», adica «sa nu balteasca». Ii placea sa-si spuna «scriitoare», nu etnolog, si, cand scria, o facea cu dragoste de oameni si de povestea pe care o inchega in jurul lor. A lasat in urma atatia prieteni indragostiti de cartile ei, incat este de necrezut cum de nu s-a incumetat inca nici unul sa scrie o carte despre
Irina Nicolau.

E drept ca, in fiecare an, suntem mai multi cei care o pomenim intr-un interviu inedit, intr-un comentariu academic, intr-un articol de ziar. Poate ca asta e destinul cartii despre Irina Nicolau: sa se adune de la sine din bucatele lipite laolalta, din ceea ce ea iubea cel mai mult, talmes-balmesul si fragmentul.

Astazi ar fi implinit 61 de ani. Le propun prietenilor ei sa-i facem un cadou anul viitor, pe vremea asta, o carte-obiect care sa-i poarte chipul in buzunar: daca ati cunoscut-o, daca aveti o amintire frumoasa cu ea, n-o lasati sa se piarda. Scrieti-mi.

:: text: EvZ
:: foto: Muzeul Taranului Roman

Tags: irina nicolau