Am fost a patra oara la spectacolul “Ma tot duc”, cu Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu. E un distilat de emotie care te tine in viata o ora si jumatate, o perioada foarte lunga pentru cei obisnuiti sa-si traiasca zilele murind cate putin.

Lipsesc decourile, lipseste recuzita, lipseste muzica, lipseste chiar si textul dramatic, pentru ca, puse pe hartie, replicile celor doi n-ar fi mai mult decat o insiruire de absurditati. Cei doi nu se adreseaza mintii si nici macar ochiului. Amandoi isi daruiesc o particica din suflet pentru sufletul fiecarui spectator din sala. Iar spectatorii, vorba Oanei, primesc sau nu primesc. E treaba lor.

Am plecat de fiecare data mai senin de la piesa asta. E foarte multa tristeste in spatele glumelor amare ale celor doi clovni, dar e si multa speranta in jocul lor entuziast. Se rade mult, se ofteaza tacut. Cel mai frumos este sa privesti chipurile spectatorilor la iesirea din sala. Unii sunt mai luminati, altii privesc parca mai crancen. Dar n-am vazut niciodata priviri indiferente. Parca toti au vazut un miracol.

Cred ca o sa mai merg de cateva ori.