Ca si politica, birocratia unei tari este, in multe sensuri, oglinda poporului sau, si asta ma face sa ma gandesc de doua ori inainte de a arunca anatema asupra functionarilor publici de rand.

Spun lucrul asta tocmai pentru ca am calatorit recent in absurdistantul infiintarii unei asociatii, ceea ce nu a facut decat sa-mi intareasca convingerea ca vina pentru Golgotele pe care suntem obligati sa le urcam in exercitarea unor drepturi firesti n-o poarta omul din spatele ghiseului, care merita, poate, si el o soarta mai buna.

“Procedurieristii” care umplu pana la litera (z) lista de acte necesare obtinerii unei banale autorizatii sunt adesea conducatorii institutiilor bugetare, specialisti in orice altceva in afara managementului, numiti politic si care nu provin din randul functionarimii.

Nu stiu daca psihologii au studiat “efectul de functie”, o tulburare de comportament ale carei resorturi nu-mi sunt pe deplin lamurite, dar a carei simptomatica o pot descrie destul de usor: uns peste noapte intr-o functie de conducere, orice specialist dezvolta o anxietate vecina cu paranoia in legatura cu posibilitatea “de a fi tras la raspundere”.

Ignorant intr-ale managementului si nespecialist in combaterea fraudei, omul nostru reactioneaza panicard si asaza in calea petentului, cum doct ii place sa-l numeasca, cele mai nastrusnice piedici menite, vezi Doamne, sa inlature riscul obtinerii unor avantaje ilicite. In realitate, ceea ce se obtine este o suprasarcina ce apasa pe invechitele si ineficientele ghisee mai sus amintite, precum si o precautie nesanatoasa a “petentului” in exercitarea unor drepturi ce i se cuvin.

Mai multe ONG-uri de mediu s-au confruntat cu o astfel de situatie acum vreun an si ceva, cand in fruntea Administratiei Fondului National pentru Mediu a fost numit, pe criteriul apartenentei politice, un specialist cu certe competente in domeniul geologiei si pedologiei.
Intre cele 25 de anexe care ar fi trebuit sa insoteasca cererea de finantare, una insuma in absurditate totalul celorlalte: se cerea o adeverinta de la primarie care dovedea ca ONG-ul nu foloseste mana de lucru minora. Trebuia, carevasazica, sa producem o tidula, valabila un numar limitat de zile, care ne scutea de stigmatul infam de “exploatatori de copii”.

Lucrurile s-au rezolvat intre timp la Fondul de Mediu, dar paranoia functioneaza nestingherita in nenumarate alte cazuri: intr-o tara in care prezumtia de nevinovatie este garantata de Constitutie, conducatorii institutiilor publice insista sa ne trateze pe toti de infractori.

Zilele acestea, am incercat sa infiintam cu cativa prieteni o fundatie si lucrurile s-a impotmolit pentru ca certificatul de cazier fiscal, obtinut de unul dintre fondatori in urma unui drum in provincie expirase.

Am tras aer in piept si ne-am pregatit sa reluam procedura. Ceea ce nu-mi da pace este insa violenta acestei pretentii: prietenii mei sunt cetateni onesti, care-si platesc impozitele si nu fac afaceri necurate. Eu stiu asta. Statul, daca se indoieste, n-are decat sa se convinga. Dar de ce trebuie noi sa ne pierdem timpul dovedindu-ne nevinovatia?

Daca politicienii semneaza pe propria raspundere ca nu au colaborat cu Securitatea, de ce nu pot cetatenii de rand sa confirme sub semnatura ca nu sunt infractori? Sau, altfel spus, daca toti suntem infractori, de ce, boieri dumneavoastra, unii sunt mai putin flagranti decat altii?

:: text: EvZ