Anton Pann povesteste ca Nastratin Hogea isi batea copilul inainte sa-l trimita cu ulciorul dupa apa in speranta ca baiatul se va intoarce cu ulciorul intreg.

Chestionat asupra ciudateniei de catre o vecina, Hogele raspunde ca bataia n-ar putea lipi ulciorul la loc, daca s-ar intampla ca baiatul sa-l sparga, asa ca i se pare mai instructiv sa-si infricoseze copilul inainte de a duce ulciorul la rau.

Un cititor al zilelor noastre s-ar putea intreba de ce n-a ales Nastratin o metoda mai putin contondenta prin care sa-si asigure ulciorul? De ce n-a recurs, de exemplu, la o polita de asigurare sau, chiar asa, de nu s-a dus Hogele insusi la rau daca ulciorul era atat de pretios? Din pacate, in vremea din care povesteste Anton Pann, se credea ca bataia crunta caleste caracterul, asa ca orice prilej de a-ti maltrata copilul era vazut ca o piatra pusa la temelia educatiei lui.

Ceva din aceasta filosofie a proastei cresteri infesteaza si astazi educatia adultilor. Sigur ca bataia la serviciu si la facultate e o practica anacronica. Dar nu sunt nici o suta de ani de cand Nae Ionescu facea intr-un tribunal apologia violentei ca metoda de educatie. Iar ideea ca supravegherea si pedeapsa fac bine la performanta are inca destui adepti la noi in tara.

Suferinta fizica a fost inlocuita in lumea contemporana cu suferinta consumului interzis (penalizarile financiare) si cu suferinta statutului social (absenta promovarii). Iar metodele de supraveghere a muncii au cunoscut in era electronica o inflorire care l-ar fi facut pe insusi Bernardo Guy sa-si muste buzele de invidie.

O teorie pe care mi-am insusit-o mai demult spune ca exista organizatii orientate spre procese si organizatii orientate spre rezultate. Dar cum organizatiile sunt facute de oameni si sfarsesc prin a face, la randul lor, oameni de soi nou, am ajuns sa cred ca, de fapt, oamenii insisi pot fi impartiti in felul acesta: unii urmaresc cu lupa si cu milimetrul corectitudinea proceselor, altii urmaresc cu asiduitate rezultatele. Primii baltesc, ferindu-se, de teama pedepsei, sa-si asume vreodata riscuri, ceilalti imbratiseaza riscul pentru ca nu vad alta cale de a merge inainte.

La prima vedere, sclavii regulilor si ai procedurilor sunt de gasit in sistemul bugetar, acolo unde infruntarea birocratiei se plateste scump. Stiu putini oameni care reusesc sa se descurce in aceasta jungla, livrand rezultate reale si reusind, in acelasi timp, sa scape basma curata dupa ce, de fapt, pacalesc statul ca sa-i faca un bine cu de-a sila. In timpul asta, ocupatia favorita a celorlalti bugetari e sa-i aduca pe trebnici pe calea cea dreapta, cu vorba buna, cu controlul sau cu delatiunea.

Dar nu-mi fac iluzii. Corporatismul de Dambovita e si el bantuit de racoarea placuta a suflatului in ceafa. Fie ca e functionar sau manager, adeptul acestei metode de aflare in treaba il urmeaza sincer pe Nastratin in naivitatea sa si crede ca ulciorul e cu atat mai in siguranta cu cat angajatul se simte mai urmarit si cu cat e mai constient cu privire la consecintele sumbre pe care o greseala le poate atrage.

Probabil ca mai trebuie sa treaca niste ani de seceta ca sa ne prindem ca atitudinea asta nu umple nici un ulcior, ba din contra, ca ea nu face decat sa dea apa la moara altei perle de stupiditate nationala care ne invata de mici ca „cine nu munceste nu greseste”.

:: text: EvZ
:: foto: Mirelamiada