“Cianura inseamna viata.” Asta am citit pe unul dintre fluturasii distribuiti de compania care vrea sa exploateze aurul de la Rosia Montana.

Este, trebuie sa recunoasteti, o sintagma care l-ar fi lasat visator chiar si pe Goebbels.

Am realizat pentru TVR1 o editie a „Liniei verzi” dedicata Rosiei Montane, care s-a difuzat saptamana trecuta. Am hotarat impreuna cu producatorii emisiunii sa prezentam echilibrat atat punctul de vedere al oponentilor proiectului minier, cat si pe cel al sustinatorilor exploatarii cu cianura.

Pentru ca la „Linia verde” am jucat rolul de moderator intre opiniile pro si contra cianura, mi s-a parut cinstit sa nu-mi exprim opinia in cadrul emisiunii. N-am facut-o nici inainte de difuzare, din aceleasi motive. O fac acum, raspunzandu-le si celor trei tineri fanfestisti care m-au intrebat contrariati la Rosia Montana ce caut alaturi de reprezentantii companiei miniere.

Cred ca mare parte din incrancenarea acumulata in jurul acestui subiect vine din credinta tuturor celor implicati ca dreptatea se afla de o singura parte a baricadei. Nu ma numar printre romanii impartiali care cred ca dreptatea se afla intotdeauna la mijloc, dar nu cred ca la Rosia Montana e ceva de demonstrat. Cred ca e vorba despre estimarea unui risc, pe care trebuie sa hotaram daca suntem sau nu dispusi sa ni-l asumam.

Procedeul extragerii aurului prin cianurare are un randament economic exceptional, iar Romania are in continuare o nevoie foarte mare de bani. Masurile de siguranta propuse de companie folosesc tehnologie de ultima ora, iar zonele afectate de exploatare vor fi reconstruite ecologic, astfel ca impactul asupra mediului va fi minim. Cel putin asa suna lucrurile pe hartie. Din fericire, statul are dreptul sa ceara garantii financiare pentru a se asigura ca nu va ramane doar cu promisiuni.

Problema nu e daca putem sau nu avea incredere in compania canadiana. Problema este ca, in timpul exploatarii, o cantitate foarte mare de cianura va fi transportata, stocata sau folosita in cadrul procesului de productie.

Daca ati fost vreodata intr-un laborator de chimie, stiti ca cianura de sodiu sau acidul cianhidric sunt pastrate in dulapuri speciale, inchise cu lacat. Din cauza ca o cantitate foarte mica din aceste substante poate omori un om in numai cateva secunde, chimistii nu umbla cu cianura cu aceeasi relaxare cu care folosesc alti reactivi.

Si atunci, daca intr-un laborator de chimie tinem cateva flacoane de cianura inchise sub cheie, de ce ne-am dori sa umble cineva cu cisterne de cianura prin munti? Desigur, pentru un castig financiar insemnat. Cum spuneam, e o chestiune de evaluare a riscului si a pericolului asociat cu acest risc.

Desi sunt de parere ca riscul este minim si ca el nu se poate produce decat in cazul unei calamitati naturale, cred totusi ca pericolul despre care vorbim este prea mare ca sa ni-l putem asuma. Deversarea accidentala de cianura, care a decimat acum cativa ani pestii din bazinul Tisei, a fost o joaca pe langa dezastrul pe care l-ar putea produce un accident la viitoarea exploatare de la Rosia Montana.

Eu, unul, nu sunt dispus sa-mi asum acest risc si le-am cerut parlamentarilor care ma reprezinta sa voteze Legea impotriva mineritului cu cianuri. Puteti face acelasi lucru vizitand www.faracianura.ro si semnand o petitie adresata Parlamentului Romaniei. E ultima sansa pe care o aveti inainte ca avizarea proiectul sa intre in linie dreapta. Folositi-o!

:: text: EvZ