Aflu dintr-un editorial al Cristinei Bazavan urmatoarea patzanie:

Acum două săptămâni, la sfârşitul premierei unei piese de teatru, un spectator a început să huiduie. Actorul din rolul principal l-a chemat pe scenă, reproşându-i că habar nu are cât de greu e ce fac actorii şi l-a invitat să spună un monolog. Spectatorul i-a explicat că nu i-a plăcut prestaţia lor, că s-a plictisit crunt şi i-a replicat că aşteaptă monologul, dar că-l roagă pe actor să se pregătească să rezolve o problemă de matematică. Spiritele de pe scenă s-au calmat, dar la ieşire spectatorul a fost ameninţat de unul dintre directorii teatrului că nu va mai intra în sălile sale pentru atitudinea “recalcitrantă”. Pare o anecdotă, dar e real şi s-a întâmplat la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar protagoniştii erau nume cunoscute în branşă: Claudiu Bleonţ şi Răzvan Penescu (proprietarul celui mai important site cultural, LiterNet.ro.)

Am respirat usurat cand am aflat ca, in sfarsit, cineva a indraznit sa rupa monotonia aplauzelor furtunoase care incheie orice spectacol din Romania, indiferent daca spectatorilor li s-a servit beton sau moloz.

Am zambit cand mi l-am imaginat pe blandul, bonomul si bine-manieratul Razvan Penescu ajuns la capatul rabdarii si strigand “Rusine!”:

Am făcut un pas, am depăşit jena de a striga că un spectacol e prost atunci când mi se pare că este. Nu a fost un scop în sine, nu e vorba doar de o piesă de la Naţional. E vorba de un moment al teatrului românesc, de actori blazaţi şi regizori neinspiraţi. E vorba de o parte din public pentru care aceste spectacole sunt intolerabile. Şi care pleacă de la teatru în tăcere, promiţându-şi să nu mai vină niciodată, deşi a aplaudat în picioare, luat de val. Dacă strigaţi cu mine, oare se va schimba ceva?

Am oftat scarbit cand am citit ca un membru din conducerea TNB l-a amenintat ca n-o sa mai calce niciodata la o piesa de teatru, dar am simit iar un aer de normalitate cand am vazut ca Ion Caramitru organizat o dezbatere cu actorii si criticii de teatru despre toata istoria.

Acelasi Ion Caramitru a pus punctul pe i si i-a cerut scuze lui Razvan Penescu atat pentru reactia exagerata a lui Claudiu Bleont, care l-a chemat pe scena, cat si pentru reactia marlaneasca a individului care l-a amenintat la plecarea din sala:

Pentru noi, actorii, prestaţia din scenă se încheie la aplauze.

Spectatorilor le-a plăcut sau nu reprezentaţia. Un actor sau altul. Spectatorii sunt raţiunea noastră de-a exista. Ei vin la teatru, plătesc bilet şi vor să se bucure de piesă şi artişti.

Unii sunt tăcuţi, alţii nu aplaudă, alţii pleacă înainte de final ridicând un rând întreg, şi vreunul chiar apostrofează interpreţii. Ei, şi ce? Am trăit asemenea evenimente chiar la spectacole de mare însemnătate pentru Teatrul Românesc. Leonce şi Lena de Büchner în regia lui Liviu Ciulei a născut la premieră o reacţie de la balcon cu replică strigată: “Ce porcărie!” iar piesa s-a jucat apoi 12 ani şi a reprezentat România la marile festivaluri ale lumii cu mare succes.

Ce-ar fi trebuit să facem? Să sărim la balcon şi s-o coborâm pe doamna respectivă s-o vadă toată lumea pentru ce a spus? Ne-am văzut de treabă, fericiţi de fapt că piesa nu place chiar la toată lumea.

Sunt trist, decepţionat şi silit să-mi sancţionez actorul pentru depăşirea competenţelor sale şi comportament necivilizat faţă de spectatori!

Iar spectatorului în cauză să-i cer scuze pentru ce s-a întâmplat, nu înainte însă de a face apel la înţelegerea lui pentru că în mod sigur îşi poate imagina ce se poate întâmpla în sufletul unui artist autentic epuizat fizic şi psihic de responsabilitatea unui spectacol în premieră.

Gasiti pe Literne mai multe comentarii despre aceasta premiera in teatrul romanesc post-decembrist, relatarea lui Razvan si scrisoarea integrala a lui Ion Caramitru.

Ultima data cand am fost la Opera Romana a fost acum multi ani. Mi-am jurat sa nu mai calc multa vreme in cladirea unde muzica este calcata, la propriu, in picioare. Prestatia cantaretilor si a orchestrei a fost jalnica, regia de doi bani, scenografia infecta, toate mi-au cazut greu. Dar cu adevarat cutremuratoare a fost reactia salii la finalul spectacolului: s-a aplaudat in picoare, minute in sir, iar un grup de tineri, adusi pesemne din vreo grota academica, urlau sincron la rastimpuri de 10 zecunde: “Bravo!… Bravo!…”

Am iesit din sala, rusinat ca n-am avut curajul sa fac / sa strig / sa spun ceva. De-atunci imi permit libertatea sa parasesc oricand un spectacol care mi se pare prost, chiar daca pentru asta sunt nevoit sa ridic un rand intreg. Dar n-am indraznit inca sa-mi asum public optiunea de gust. Razvan mi-a razbunat ani lungi de cascaturi, de plictisuri si de somnolenta. Chapeau!