Am fost ieri la Conferinţa Anuală a Institutului Aspen (Romania and the EU. One year on). La secţiunea dedicată dimensiunii sociale, moderată de Vasile Iuga (PWC), am vorbit, alături de Aurora Liiceanu, despre narcisismul şi victimizarea care caracterizează societatea românească.
Un prieten, membru Aspen, m-a sunat după conferinţă şi m-a întrebat de ce am fost amândoi atât de pesimişti. A fost o reacţie utilă pentru că nu-mi dădusem seama şi intenţionasem altceva (speram la puţină mobilizare :). Doar că de dimineaţă era încă uscat pe-afară şi, când am ieşit să iau o gură de aer după prânz, ploua cu găleata. Pesemne că vremea s-a insinuat în tonul prezentării.
Oricum, s-a vorbit mult şi mă tem că nu cu foarte mare folos. Vorbitorii români au o meteahnă – nu vor să fie ascultaţi, ci doar auziţi. Vorbitul în public e încă la genunchiul broaştei. Focalizarea şi concizia nu par să intereseze pe nimeni. Iar publicul sancţionează asta imediat cu indiferenţă şi e aproape imposibil să întreţii o dezbatere în jurul unei agende.
Până la urmă, asta are legătură cu ce spunea Aurora Liiceanu: românii au alergie la reguli. Ne lipseşte neamţul…
Am o dilema. Sunt de acord cu tine atunci cand spui ca victimizarea este ceva ce caracterizeaza societatea romaneasca si cred ca e o atitudine nesustenabila (ca sa ma exprim frumos). Totusi, daca sunt de acord cu tine si spun ca romanii isi plang de mila prea des, nu sunt proactivi, se considera o natie de oropsiti…ce fac? Nu intru si eu in aceeasi paradigma de “victima”? Daca suntem cu totii contaminati si nici nu ne dam seama?
Oare ce ar zice un american, pe care eu personal ii consider foarte nationalisti, cand ar citi postul acesta: “Pe dracu victime, Dragose!!! Poporul asta e unul mandru si victorios!!”
Si Neamtul lau furat ungurii?