Joi seară am fost la o consultare a premierului cu mai multe ONG-uri de mediu pe tema taxei auto. Am să spun mai întâi ce nu mi-a plăcut. Nu doar la întâlnirea cu premierul, ci şi în ultimele săptămâni care au făcut din această taxă un subiect de primă pagină.

Toată răzmeriţa stârnită împotriva taxei are un iz de Caragiale făcând gargară cu apă de Dâmboviţa.

Pe de o parte, nu mă pot abţine să nu zâmbesc când văd cum se laudă Realitatea TV că a strâns 100,000 de semnături ca să ceară eliminarea unui nou bir, de parcă ar fi mobilizat cetăţenii pentru nu ştiu ce cauză socială. Mă mir că n-au strâns 1 milion de semnături, o sută de mii e chiar puţin la cât civism au românii când vine vorba să-şi semneze singuri o scutire de taxe. Comparaţia cu taxa pe ceai a englezilor e o dulce copilărie. A se scuti.

Pe de altă parte, ofuscarea pediştilor împotriva taxei e şi cinică şi ipocrită. Taxa a văzut lumina zilei sub ministeriatul Sulfinei Barbu, un ministru cândva destoinic, dar care înţelege astăzi că a fi în Opoziţie înseamnă obligatoriu a fi “contra”, indiferent contra ce. Nu mă miră atitudinea PD-ului, mă miră atitudinea unor oameni din PD pe care îi apreciez, dar pe care îi înţeleg tot mai greu.

În fine, cireaşa de pe tortul răzmeriţei globale e însuşi Ion Iliescu, promotorul în România a campaniei împotriva încălzirii globale iniţiate de Al Gore. Preşedintele de onoare al PSD e nelipsit de la prezentările filmului sau ale cărţii “Un adevăr incomod”, dar se abţine să le explice şi colegilor de partid efectele pe care noxele automobilelor le au în acumularea gazelor cu efect de seră, lucru care i-ar putea face să fie mai reţinuţi atunci când critică noua taxă auto.

Dar să revin la întâlnirea cu premierul. Nu mi-a plăcut că ceva ce se putea discuta în 45 de minute a durat peste două ore, şi m-am gândit din nou la obiceiul principelui Carol, care în primii ani le făcea cadou colaboratorilor apropiaţi ceasuri de buzunar. Pe vremea când mergeam la şedinţele de redacţie de la Caţavencu, am făcut alergie la şedinţele fără agendă şi la vorbărie de dragul vorbăriei. Doar că la Caţavencu cultura organizaţională avea şarmul ei şi îşi propunea să stimuleze creativitatea, pe când la Guvern îţi vine mereu să te întrebi dacă nu există subiecte mai importante decât Maybach-ul lui Nae Ionescu…

Nu mi-a plăcut nici discursul furios al ministrului Vosganian, care-şi exersa diatribele pentru audierea de a doua zi din Parlament şi care protesta împotriva obiceiului “românesc” de a ne proteja săracii lăsându-i să cumpere bunuri “second hand”. N-am înţeles filipica împotriva “săracilor” (taxa auto n-are nici o legătură cu protecţia socială, pentru că cine îşi ia maşină veche din Germania nu e tocmai sărac) şi mărturisesc că nu mă simt confortabil când văd un ministru nervos. Nu-mi place să mă ştiu, ca cetăţean, pe mâna unui om care nu-şi poate stăpâni temperamentul.

Mi-au plăcut în schimb ministrul Korodi, de un calm desăvârşit, extrem de tehnic în abordare. Mi-a dat, ca de obicei, senzaţia unui ministru stăpân pe domeniul său. Şi mi-a plăcut şi premierul, până la un punct, pentru că a fost franc şi a recunoscut că, la origine, avem de-a face cu o taxă protecţionistă. E agreabil să auzi un politician liberal din România vorbind despre securitatea locurilor de muncă.

Am convenit totuşi, cu toţii, că, indiferent cum s-a ajuns la o taxă pe poluare, e bine că s-a ajuns aici, pentru că principiul “poluatorul plăteşte” trebuie respectat şi în cazul poluatorilor individuali.

Eu venisem la întâlnire cu propunerea de a cere taxa anual pentru a menaja disconfortul psihologic al românilor care nu înţeleg că o maşină nouă, deşi poluează mai puţin la kilometru, parcurge mai mulţi kilometri decât una veche şi, în cele din urmă poluează mai mult. Am înţeles că, în cazul în care taxa ar fi percepută anual, politicile UE ar obliga Guvernul să ceară taxa fiecărui proprietar de autovehicul, ceea ce i-ar lăsa fără maşini pe cei mai mulţi dintre proprietarii de Dacii preistorice, cu venituri foarte mici. Asta ar duce cu adevărat la o răzmeriţă, pe lângă care focul de paie stârnit de Realitatea TV ar părea un moft.

Liviu Mihaiu a prezentat modelele francez şi cel austriac, în care taxa este direct legată de nivelul de poluare al maşinii, ba se transformă chiar într-un bonus pentru maşinile foarte puţin poluante. Pentru că în România marea problemă nu e dioxidul de carbon, ci oxizii de azot, am propus ca taxa să urmărească o porporţionalitate atât cu emisiile de CO2, cât şi cu cele de oxizi de azot.

În a doua jumătate a discuţiei, toată lumea părea deja să contribuie la o versiune îmbunătăţită a taxei. Miniştrii Korodi şi Vosganian au primit sarcină să propună un nou model de calcul până săptămâna viitoare. Costel Popa, noul director de la Salvaţi Delta, a propus să se organizeze o audiere publică la Parlament pentru ca mai mulţi reprezentanţi ai părţilor implicate (inclusiv industria autohtonă de automobile) să se poată face ascultaţi. Premierului i-a plăcut ideea şi a cerut să fie pusă în practică.

Eu am mai cerut o reformă reală a activităţii Fondului pentru Mediu, care este considerat de majoritatea ONG-urilor de mediu inoperabil, pentru că, dincolo de felul cum este strânsă taxa auto, e important şi cum este ea cheltuită. Între altele, premierul a fost de acord ca evaluarea proiectelor depuse la Fond să fie făcută de experţi independenţi, nu cum se face la ora actuală, de către funcţionari din cadrul Fondului.

Deja spre finalul întâlnirii se simţea un aer de normalitate: Guvernul şi ONG-urile de mediu coalizaseră, în sfârşit, în jurul unei cauze comune.

Mi-ar plăcea să nu fie singura ocazie când obişnuita gâlceavă dintre guvernanţi şi societatea civilă lasă loc şi unui alt fel de a pune problema.”La ordinea zilei” sunt şi alte “cestiuni arzătoare” unde e loc de dialog şi de susţinere reciprocă: Roşia Montană, interzicerea vânătorii în Deltă, pistele pentru biciclişti, colectarea selectivă a deşeurilor.

Timp să fie, că ceasuri de buzunar se mai găsesc şi astăzi…

Tags: fondul de mediu, korodi, ong-uri, tariceanu, taxa auto, vosganian