Când se întorcea din “practica de toamnă” de la Jegălia, tata aducea câteva sacoşe cu gogoşari şi câteva zeci de role de film AzoMureş. Mama lua gogoşarii şi se închidea o vreme în bucătărie, iar eu şi cu tata luam rolele de film şi ne închideam împreună, vreme de mai multe nopţi, în baie. În mica încăpere sanitară, aparatul de mărit trona pe maşina de spălat, tata oficia pe un scaun pliant într-un echilibru mereu instabil, cuvele cu revelator şi fixator stăteau pe masa de călcat, aşezată deasupra căzii, chiuveta servea pentru spălarea finală, iar eu, atunci când nu mânuiam pensetele de plastic cu care treceam hârtia prin procesul de developare, încăpeam cu greu pe closetul transformat vremelnic în taburet.

Fotografiile cu studenţi culegând gogoşari, un mozaic de chipuri necunoscute, nenumăratele variaţiuni ale uneia şi aceleiaşi scene de gen, “studenţi în practică”, nu-mi spuneau absolut nimic. Dar eram în stare să privesc de sute de ori transformarea miraculoasă a hârtiei albe pe fundul cuvei cu revelator: apariţia primelor forme, la început timide, apoi din ce în ce mai pronunţate, accentuarea diferenţiată a griurilor mai întâi uniforme şi naşterea în clar-obscur a câte unui portret, apariţia lentă a conturului unui peisaj, ghicirea primelor gesturi, a primelor mişcări, prima citire a sensului unei imagini – aşteptam toate astea cu aceeaşi nerăbdare copilărească şi le priveam cu aceeaşi fascinaţie ca în prima zi când fusesem primit în “laboratorul” ad-hoc din baie.

Fotografia a fost singura artă în care mi-am încercat norocul. La 12 ani am deschis într-o fostă bucătărie de vară un laborator foto alb-negru la ţară. Clienţii mei erau babele care-şi făceau legitimaţie de veteran de război, accidentele de circulaţie (foarte rare, de altfel, n-am prins decât vreo două), pentru că postul de poliţie nu avea fotograf, şi prietenii de joacă şi de excursii pe deal. Singurele care plăteau erau babele, dar cu ce câştigam de pe urma lor şi cu ce mai primeam de la ai mei, am reuşit să ţin laboratorul pe linia de plutire timp de două veri.

Deşi am o fobie de întuneric de care n-am scăpat nici la vârsta adultă, în laboratorul foto nu-mi era niciodată frică. Când apăsam butonul aparatului de mărit, rama mea rusească cu celulă fotoelectrică stingea lumina roşie şi rămâneam în beznă cvasi-completă. Eram singur cu personajele de pe negativ, pe care aparatul le proiecta în faţa mea într-un dreptunghi de 13×9 cm. Fixam cu privirea dreptunghiul şi, vă jur, vreme de câteva secunde mi se părea că feţele cenuşii cu păr alb, copacii alburii şi casele negre profilate pe cerul închis la culoare căpătau relief. Nu întodeauna am rezistat tentaţiei şi am încercat de mai multe ori să trec cu degetul prin mica fereastră care dădea spre negativul acelei lumi, aşa cum o vizasem eu prin obiectivul Zenitului. Dar degetul ricoşa în hârtie şi abia senzaţia tactilă a rasterului alb pe epiderma mea mă trezea din fantezie. Revelatorul scotea apoi la iveală trecerea degetului meu prin lumea reală, în care albul redevenea alb, iar culorile redeveneau griuri şi negru. Fotografiile arătau ca şi cum cineva le-ar fi răzuit cu gumă de şters chinezească, fără să reuşească să le şteargă cu adevărat, ci doar să le estompeze contrastele.

Cu ajutorul aparatului de fotografiat am descoperit în pre-adolescenţă puterea magică pe care imaginea o are asupra oamenilor. M-am refugiat în spatele obiectivului pentru că eram la fel de înfricoşat ca şi ceilalţi de întâlnirea cu mine însumi. În laboratorul foto i-am privit prima dată pe oameni în ochi, i-am dezbrăcat de hainele lor sociale şi i-am fixat în sarea de argint asemenea gâzelor într-un insectar. În clipa furată de peliculă, când gesturile îngheaţă şi vorbele tac, i-am descoperit pe mulţi dintre ei altfel decât îi ştiam: prin ferestrele sufletului, rămase pentru o fracţiune de secundă întredeschise, am simţit uneori frica leului şi alteori am văzut cum bate inima omului de tinichea. Am înţeles atunci de ce portretul cuiva care poartă ochelari de soare e la fel de neconcludent ca o expunere contre-jour.

Citeam multe cărţi despre fotografie în vremea aceea şi am absolvit şi cursurile unei şcoli populare de artă foto-cinematografică. Pe măsură ce dobândeam mai multe cunoştinţe şi îmi formam, întrucâtva, şi gustul, mi-am dat seama că fotografia e mai mult decât un meşteşug şi că cere un sacrificiu de timp şi de exerciţiu, pe care nu mă simţeam în stare să i le dedic. În cele din urmă am renunţat, după o ultimă recidivă la 18 ani, şi de atunci sunt circumspect în a folosi altceva decât aparatul de fotografiat al telefonului mobil şi chiar şi pe acesta destul de rar.

Cred că am capitulat definitiv când am văzut o serie de portrete făcute unor scriitori şi artişti de Cartier Bresson: nimic din limbajul de specialitate pe care, la vremea aceea, îl stăpâneam, nu puteau explica atmosfera de “particularitate”, de adecvare la subiect, pe care o respirau acele imagini. Fereastra lui Bresson mi s-a părut atunci magică şi inaccesibilă, aşa cum mi se păruse în copilărie procesul de revelare a imaginii pe hârtia fotografică.

Liberalizarea acestei arte, odată cu apariţia fotografiei digitale, m-a îndepărtat şi mai mult de ea. Cred şi astăzi că cel mai sofisticat aparat pe care un fotograf îl are la dispoziţie este ochiul său şi mă descumpăneşte invazia de fotografie rece, lipsită de viaţă, dar impecabilă din punct de vedere tehnic, care populează revistele, ziarele şi site-urile din România. Cu timpul am făcut şi ultimul pas, mi-am învins temerile şi am trecut de cealaltă parte a obiectivului, aşa că relaţia mea cu fotografii a devenit mult mai puţin echivocă. Puţină lume ştie că într-o vreme mă pasiona acest domeniu şi prefer să fac figură de amator dezinteresat decât să mai îndrăznesc să judec o imagine care, pentru cei mai mulţi, nu trebuie să fie altceva decât un stop-cadru al realităţii.

Când mi se face dor de fotografie, deschid un album sau merg la o expoziţie. Uneori frunzăresc site-uri de autor pe Internet, deşi singurătatea pixelilor mă deprimă. Ultima dată când am folosit un aparat profesionist a fost în cadrul unui experiment regizat de Alexandru Paul: el a aranjat cadrul, iar subiecţii, între care m-am numărat şi eu, şi-au dat jos hainele, s-au privit în oglinda aşezată deasupra obiectivului şi au apăsat declanşatorul. Când am plecat din studioul lui Alex, n-am simţit nevoia să-mi scot vechiul aparat de la naftalină. Dimpotrivă, mi-am dat seama că, dacă tot stau în faţa obiectivului, prefer să ştiu că pe vizor se uită un ochi mai bine format decât al meu şi că măcar declanşatorul se află pe mâinile cuiva în care pot să am încredere.

Din fericire, această istorie despre abandon are un happy-end. Când am văzut, peste câteva luni, fotografia în expoziţie, m-am putut privi pentru prima dată în ochi aşa cum nu cred s-o mai fi făcut vreodată. Şi, spre deosebire de vremea când mă refugiam în negativul unei lumi micşorate la 9x13cm, de data asta mi-a plăcut ce-am văzut.

:: Revista Photo, aprilie 2008
:: Foto: Cornel Radu

Tags: alex paul, azomures, copilarie, fotografie, photo